Nu am rupt-o în sens figurativ, că nu sunt membru de coaliție de partide, dar ceva s-a întâmplat acum câteva zile, când vă spuneam că am scos covoarele. Cam de atunci, Puggy a noastră nu a mai fost la fel și nu știu dacă să mă îngrijorez mai tare sau să mă bucur de liniștea nopților de vară. Ea, care înainte alerga prin toată casa, se cățăra și ne chema la joacă în cel mai vocal mod posibil, acum e liniștită, tăcută, abia dacă mai scoate vreun sunet. Mănâncă și bea apă, dar nu cere, parcă doarme cam prea mult, chiar și pentru standardele unei pisici de apartament.

Pășește cu precauție maximă și corpul lăsat cât mai aproape de podea, în poziție de siguranță, nici nu se mai apropie de camera copiilor, unde avea cartierul general în timpul zilei, pe scaunul ei preferat (bine, cam toate scaunele din casă sunt preferate), își întinde capul și cercetează îndelungat în stânga și în dreapta, înainte de a face vreun pas, și ăla micuț. Pentru câteva momente, m-am temut că a orbit brusc, dar am verificat și vede. Doar că nu-i mai place nicio mingiuță, nici nu se mai uită la noi când luăm undița cu pene. Nu mai zgârie cu gheruțele la sisaluri, nici la cel de pe podea, nici la cel fixat pe ușa dulapului. Măcar sare ca nebuna după molii, dar cam atât, apoi redevine Puggy cea nouă, total diferită de ce știam.

Să ne înțelegem, o avem de peste 3 ani, ei îi plăceau schimbările prin casă, nu scăpa nicio curățenie generală (cu excepția aspiratorului clasic, de ăla îi e teamă în continuare și se ascunde), iubea derapajele controlate per parchet, își băga nasul curioasă până și în găleata de lavabil.

Un alt aspect îngrijorător este că, practic peste noapte, a devenit extrem de speriecioasă. Mai tresărea ea și înainte la zgomote bruște sau la auzul unei pungi foșnitoare, dar acum e „ceva de speriat”. Dă cu spatele și se ferește uneori și atunci când punem mâna pe ea. Parcă acum am fi adus-o pentru prima dată în casă. La fel de adevărat este că dacă se întinde lângă televizor, se odihnește profund și se relaxează normal.

În fine, cred că ați cam înțeles ideea. Cei care au copii știu că atunci când se simte rău, până și cel mai poznaș copil e cuminte, deci asociez comportamentul ăsta cu vreo suferință ascunsă, știut fiind că pisicile își maschează durerile.

Mi-e dor de blănița ei frecându-se de picioarele mele când trebăluiesc prin bucătărie, mi-e dor să vină în patul nostru și să cerșească mâncare și atenție. În același timp, mi-e teamă să descopăr ceva nasol la veterinar, tocmai acum, când urmează să dea bacul juniorul care și-a dorit-o și care se ocupă cel mai mult de ea, iubind-o enorm. Nu știu, poate are tensiune arterială sau vreo problemă cu tiroida. Mi-e groază să aflu că suferă de ceva, sincer.

În concluzie, nu știu ce să fac și cum să procedăm, parcă aș mai aștepta câteva zile, poate i s-a resetat harta olfactivă și durează până și-o reconstruiește. Voi, cei cu experiență în pisici, ce mă sfătuiți, în afară de mers la medic?