Am râs, am glumit pe seama ei, hai că n-are nimic, că poate ni se pare. Să mai așteptăm, că poate-poate trece de la sine boala asta domnească, de sorginte britanică. Nu a trecut. La recomandarea oamenilor cu experiențe feline, am dus-o la medic. Ok, am făcut-o și pe asta, am vrut să aflu cauza stării pisihotice, a continuat să miaune ușor a jale ori de câte ori îi testam ușor coada, dar acum pare refăcută totalmente pe partea mecanică, însă la nivel comportamental, deja parcă e prea de tot. Sare în sus de frică chiar și când cade un pix în camera vecină, de care, apropo, nu se apropie. Vă jur, parcă a suferit o depersonalizare, asta nu mai e pisica mea, și-a pierdut încrederea de sine ca România în 1999, egalată de Portugalia în minutul 45 (still damn you for that, Luis Figo!).

Merge numai în stare de alertă, cu gât de girafă scăpată de la zoo, e într-o vânătoare sentimentală prelungită. Dacă vede mopul (același mop la care sărea pe podeaua proaspăt spălată, în joacă) sprijinit de perete, îl atacă cu grijă, dar numai după vreo 10 minute de dat târcoale. Tot nu a mai intrat în baie, iar când am dus-o în balcon, unde ea obișnuia să stea tolănită la soare sau la umbră ore în șir, abia a găsit ușa înapoi, a zbughit-o terifiată în casă prin perdea, prin sacoșa cu dovlecei, de mă și mir că nu s-a lovit iar. Noroc că sunt tineri și au coaja moale.

Litiera ei frecventată normal tronează și acum plină de nisip … în sufragerie, că nu se apropie de baie, nu o pot muta înapoi. Noroc că ușa la balcon stă acum deschisă night and day și litiera e filtrată de 2 ori pe zi, preventiv. Pe partea asta e destul de ok, do not worry, dar nu îndrăznesc să-i schimb amplasamentul, că mi-e că se constipă sau mai rău.

Când doarme undeva într-un colț din dormitorul nostru, care a devenit sanctuarul ei prezent, e Puggy a mea, cea pe care o știam cu toții, cade fericită în lumea ei, în pozițiile favorite, nici nu zici că e stricată la cap. Dar ferească sfântul să o atingi fără să i te adresezi respectuos înainte, că dă din gheare ca un pui la tăiere și face ochii mari, cu pupilele mărite cât cepele și inima o ia razna. Sunt foarte rare momentele când cere de mâncare sau se freacă de picioare, nici nu mai vine la masă. Ea, care o lua la fugă spre purtătorul de plic numai când auzea foșnet de cămară.

Am menționat că încă e îngrozită de camera mică? Unde se află scaunul ei preferat, neatins de vreo două săptămâni? Nici nu i-am scuturat păturica, ca să nu-i îndepărtez cumva mirosul familiar. Până în fața ușii de la baie a mai ajuns, cu greu, după 30 de minute de mers tiptil, dar îi scapără picioarele în clipa în care scârțâie parchetul sub ea, nici vorbă să mai gheruie sub ușă, așteptând să-i strecor o pătrățică de hârtie igienică, cum vă arătam aici.

Csf, o mai las așa, defectă emoțional, dar nu înțeleg de ce nu se mai atinge de plăcile de zgâriat, dacă fizic nu mai are nimic. E și mai liniște în casă, i-am verificat unghiile și, la nevoie, o să i le tai, mă gândesc că probabil o să procedez ca tipul din video. Apropo, știți dacă există psihologi pisicești? Dacă vara asta va continua așa, n-am încotro și la toamnă o duc la vreun specialist behaviorist. Până atunci, accept situația așa cum este și continui să culeg smocuri de blană de peste tot.

Later edit: misterul se adâncește, pentru că am dus-o în excursie până la bunici, iar acolo se comportă normal. S-a suit peste tot prin locurile cunoscute. Adusă acasă, a reintrat în transă.