Popas la pas prin Passau
Până să ajung la vechea mea iubire termică, Gyopárosfürdő (unde nu am mai ajuns din ianuarie anul acesta), o experiență scurtă despre care voi relata cu siguranță într-o postare viitoare (vă spun din start că, după pandemie, Orosháza nu mai prea e ce a fost), ieri a fost imperios necesar să opresc pentru o noapte la confluența Dunării cu Inn și Ils, în foarte frumosul Passau. Bine, de fapt, la vreo 7 km de punctul de rendez-vous al celor trei râuri/fluvii, Dreiflüsseeck, în mirificul sat Thyrgau, într-o căsuță construită în stil miniatural: Tiny House Loisl.
Până să ajungem la cazare, dacă tot era în drum parcarea Innstadt (nu vă luați după recenzii, un șofer ajuns cu mașina în Germania sigur știe să parcheze în locuri mai strâmte sau să folosească un card), pe care o recomand, pentru că a costat doar 1.5 euro per oră începută, am lăsat mașina în plata domnului (adică a mea, șoferul) și am plecat să mâncăm ceva vegan, specific german.
Primul lucru care m-a atras la terasa asta bavareză a fost albastrul intens de pe panoplie. În niciun caz vechimea, tradiția și berea rece adusă la mese.


Fără alcool, din butoi, rece și tare gustoasă. 10.20 euro e ce vedeți mai sus pe masă. Dar, cum cu o bere nu se face Oktoberfest în septembrie, am mai comandat, la preț mai mic ca la Ursul Carpatin din Brașov (unde 1.5 kilograme de ciolan costă 180 de lei), un ciolan bavarez cu găluști, în muuult sos de bere și cu o salată de varză murată pentru subsemnatul și un șnițel țigănesc pentru doamna. 21.95, respectiv 19.95 euro. Vă zic eu: e un preț foarte bun, iar porția este uriașă. Dacă te umpli la burtică, duci și acasă. So einfach!


Așadar totalul, fără să ni se bată obrazul sau apropoul că datorăm vreo taxă de servire de proști, a fost sub 51 de euro, pe care i-am plătit cu plăcere. Nici înțepați de viespile curioase nu am fost.
Era timpul și pentru puțină mișcare, așa că am dat din picioare pe lângă Dunăre, până la punctul de belvedere al confluenței sus-amintite. Se vede diferența clară în favoarea Dunării, care e mult mai curată. Totuși, unii curajoși făceau baie dezbrăcați la peleul gol, pe partea opusă a Innei/Innului.

A mai durat ceva până am ocolit pe la primul pod, înapoi spre parcare, pentru că norii dădeau semne de neliniște pe înserat. Printre picături, am ajuns la căsuța rezervată, în circa 10 minute, respectând viteza legală, cum altfel.
Proprietarul, Martin (deloc moș), ne-a spus, mirat, că, din vreo 5 cupluri care i-au călcat pragul căsuței începând cu luna august 2026 încoace (până atunci locuința fiind utilizată în regim privat), 3 au fost români. El credea că apropierea autostrăzii A8 e „de vină” pentru afluxul dunăreano-cărpănoso-prolific, dar eu înclin să cred că, de fapt, prețul e motivul principal care atrage românurile. Noi am rezervat de pe o zi pe alta, la prețul de 65 de euro. Prin booking punct com.
La banii ăștia, am primit un spațiu de cazare în curte cu gazda, foarte bine organizat, deloc insuficient, ba chiar prea încăpător pentru 2 persoane obișnuite cu cutiile de chibrituri tip celulă de pușcărie Gherla, în care ar încăpea până și familia lui Emil Boc, cu tot cu lopata inaugurării viitoarei stații de metrou Bonțida Electric Castle.


M-am simțit copil din nou: copilul ăla gras care nu se putea urca în dud fără scară, că alt frate siamez nedezlipit de dulciuri nu am avut. Acum am avut și scară, și suflet de copil. Genunchii de adult în misiune de pompier au rezistat la genuflexiunile pe verticală, dar și eu am dormit apoi scândură. Până la primul vis cu gura deschisă, pe la ora 03:00, când m-am trezit din somn strigând-o mut pe nevastă-mea. Bine că nu am dat iar peste vulpea aia buclucașă.

Odată trezit, ce să mai adorm! Am făcut scurt ca cocoșul, s-a trezit și soția și ne-am continuat drumul spre Ungaria, via ștrudelul ăsta cu sos de vanilie, de la Marché, situat în ultimul popas înainte de fosta graniță cu Ungaria, la parterul unui hotel Ibis. Pentru 6,50 Euro per ștrudel, am ales să adaug și vanilia, la 2,20. Scumpuț, dar porție mare și fierbinte. În regim de autoservire ca pentru un mic-dejun. Interesant concept!


Nu-s fan Nemția. Atât de nefan încât atunci când am fost nevoită să o traversez, m-am pus pe autostradă și singura oprire a fost la o benzinărie.
Cârciuma aia îmi amintește de o terasă din Prater unde, deși nu aveam nici un fel de așteptări de bine, am mâncat niște cârnați excelenți. Bere nu beau, dar cică a fost bună și aia. Nu înțeleg cum ai putut să mănânci ciolanul ăla întreg. Sper doar că ai luat și la pachet. Iar strudelul cu sos de vanilie era un “must have”.
Plecarea copiilor lasă întotdeauna un gol. Mulți ani a fost scopul existenței părintelui și dintr-o dată nu mai e nevoie de tine. Dar e momentul să te adaptezi și să redescoperi relația cu partenerul tău, ca la început, când erați doar voi. Iar copiii nu doar că învață să respecte și să prețuiască o astfel de legătură ci se vor întoarce, nu de nevoie ci de drag.
Ce bine ai scris pe tema cuibului gol! Nu mint, eram cam nemâncat și oasele ciolanului au fost destul de grele și voluminoase, deci am mâncat tot din farfurie, fără să simt că pocnește tricoul la nasturi.
Drum bun!
Pentru mine ar fi fost NO locatia voastra. Numai gândul ca va trebui noaptea sa cobor de acolo, pe trei sferturi adormita, brrr!
Foarte frumos Passau, imi da idei.
Între timp am ajuns acasă cu bine. Da, cei care au drumuri noaptea nu vor fi tocmai încântați de ideea cocoțatului, dar pun pariu că familiile cu copii de școală sunt încântate. A fost o experiență interesantă.
M-ai lovit cu ciolanul. Chiar mă gândeam ce se va întâmpla cu vestitul popas de la km 247,parcă,la Boița, când autostrada va fi gata?
Nu se compară cu niciun ciolan întâlnit în România (n-am ajuns niciodată pe la popasul Lucescu, am auzit de el). Ai noștri folosesc cam toți ciolane conservate în sare nitritică și au culoarea roșiatică la interior, plus șoric gros, gras și gumos. Nu zic, e bun în combinație cu fasole, dar ăsta bavarez e din altă galaxie: culoare naturală la interior, șorici subțire și crocant la exterior, gătit în mirodenii subtile, nu ca pentru piftie.