Sunt un lup singuratic
Articolul acesta e scris în niște momente grele, atunci când am pus capul pe pernă și nu am putut închide un ochi, pentru că, după cum am anticipat, ieri nu a fost nevoie de picături oftalmice, ochii mei fiind mai umezi ca ai unei căprioare în fața morții. Apoi, până seara, textul a rămas la stadiu de draft, dar am decis să îl public așa cum a ieșit. So here it goes!
Niciodată nu mi-a plăcut să mă înconjor fizic de prea mulți oameni, nu m-am simțit vreodată în largul meu (and boy, am I large) când a fost vorba să iau cuvântul la vreun eveniment sau să spun ceva public. Totuși, soarta m-a adus nu la Subway, ci la scris pe un blog accesibil oricui. Puteam foarte bine să îmi fac un jurnal pe hârtie, dar am zis să mai afle și alții ce mă duce capul. În sens figurat. Faza e că eu obișnuiam să urăsc să scriu prea mult. Și atunci, cum se face că am vrut să fiu scriitor, cronicar lingvistic sau cum i se mai spune celui care tastează cuvinte înșiruite pe un ecran paperless?
Să mă trăsnească cel de jos între picioare, dacă îmi dau seama. Așa mi-a venit pe începutul de chelie. Acest blog a fost o idee năstrușnică, născută din plictiseala combinată cu lipsa de activitate a mâinilor tocite pe multe suporturi de tastatură. Chiar sunt surprins că, în ciuda prezenței mele asidue pe cât mai multe fronturi online, nimeni nu s-a gândit să mă întrebe de la obrăjor cine PLM ești și ce vrei de la noi? De ce ne agasezi cu postări cu mâncare, cum o fac deja, probabil, milioane de oameni, care chiar se pricep la asta? Și de ce ți-ai ales o față zâmbitoare, dacă eu nu zâmbesc mereu la glumele tale?
Nu am un răspuns, dacă, prin absurd, ar veni aceste întrebări. Mă mai gândesc pe parcurs. La momentul când îmi vin unele idei, mă consider cel mai talentat din lume. Din Singur pe lume. Un lucru este „probabil cert”: am început să scriu, dacă nu pentru mine, atunci pentru eternitatea digitală, pentru atunci când textele vor fi generate automat de delfini roboți, pentru atunci când cârnații vor apărea ca prin minune printr-o apăsare de buton, cum am văzut eu în Star Trek, episodul Schengen: ultima frontieră.
Am început să scriu pentru a nu lăsa creativitatea umană să moară, chiar dacă mulți alții încă o fac the old fashioned way. Și voi continua să o fac pentru sufletul mic și pricăjit dintr-un om mare, care, atunci când se plimbă agale, se apropie cu pași repezi de intrarea în inexistență, cu fiecare zi ce trece. Dar sunt tot mai cuprins de îndoieli că mesajul meu umoristic și uneori liric va mai ajunge la oamenii potriviți, pentru că-i o cale-atât de lungă și mai ales pentru că îmi lipsesc relațiile, acele conexiuni care te pot propulsa în stratosfera mediilor sociale.
Sunt un lup singuratic, iar succesul la vânătoare vine din haită, nu din pânditul la colț după victime naive. Da, tot mâncare se cheamă și asta, dar una e prospătura, alta e mușchiul de cerb fezandat.
Puteam să-mi văd de viață în continuare, fericit în bula mea de săpun organic, nu să caut validare de la alți necunoscuți, unii răutăcioși cu mine, căci asta nu prea e viață, dar măcar e un refugiu din viața reală, unde nu mă înțeleg deloc cu oamenii gălăgioși, cu nesimțiții, cu tupeiștii vocali sau cu nedreptățile care mi se aștern uneori în cale.
Vă zic, nu știu, azi nu-mi vine deloc umorul în degete și e abia vineri. Pentru că vreau să profit de ultimul weekend de concediu, în seara asta mă reîntorc la dragostea mea, apa termală, dar, de data asta, nu din Gyula, ci din complexul acvatic cu chiparoși. Sper să nu uit să fac măcar o poză, pentru cei care nu au auzit încă de acest loc.
Neața. Cheer up.
Nu ești singurul.
Acum vreo 10 ani am început să scriu de unul singur undeva într-un blog pe blogspot care nu a fost citit niciodată de nimeni. A devenit ulterior privat într-un cerc foarte restrâns și a fost închis ulterior din motive foarte personale. Nu asta contează.
Ce vreau sa spun este că în momentul când am început să scriu, am vrut pur și simplu echivalentul unui zid pe care sa las urme care ar putea fi citite ori ba. Am renunțat între timp și-mi pare rău.
De aia fac probabil parte din grupul restrâns care încă mai consuma conținut scris. Nu mă pot obișnui cu video.
Partea cu mâncarea de la tine e un plus 🙂
Iarăși nu am ceva anume de spus.
But keep up the good work 👍
Nici eu nu-s prietenă cu video. După câteva secunde renunț. Prefer să citesc 10 minute decât să urmăresc 2-3 de video.
@Toreadoru În aceeași idee cred că am pornit ca tine, ce a rămas pe blogspot va rămâne cat timp se îndură Google, iar pe domeniul meu, cât timp plătesc găzduirea și există WordPress. Îmi place să comentez prin alte părți și am vrut să am locul meu, unde să fiu nu șef, ci între prieteni aleși. Mulțumesc pentru susținere!
Dacă simți că ți-e bine să-ți așterni aici gândurile, idiferent pe ce subiect, continuă. Nu mă pricep la blog-uri, dar mă gândesc că ușor de selectat musafirii. Dacă vreunul e nesimțit îl poftești afară. Oricum mă gândesc că oamenii care intră aici o fac pentru că sunt pe aceeași lungime de undă cu tine. Nu ne strânge nimeni degetele în ușă să ne oblige să te citim. Eu personal mă simt ok aici în bula asta, las câte un comentariu, nu întotdeauna. Mă simt mult mai liberă să comentez aici decât pe Facebook, acolo e prea mult zgomot, aici e liniște, oamenii vorbesc frumos. Poate fi un loc al lupilor singuratici.
Și să ne zici de „complexul acvatic cu chiparoși”.
După 9 ore de condus din Passau, am ajuns abia la etteremul Diofa, voi încerca să scriu apoi un mic text din bazin, dacă nu adorm. Mixed feelings merg bine cu mix grill. Mi-ar plăcea să scrie și alții gândurile aici, dar trebuie curaj. Oricum, I am here to stay. Mulțu-mulțu pentru mesaj!
Lup singuratic, dar cu talent la degete! Să ai un weekend liniștit la apa termală și mai lasă gura lumii, că oricum eternitatea digitală de mănâncă pe toți. Așteptăm poza!
Nu prea a contat neapărat gura lumii, eu am simțit că nu vreau să fiu nesimțit, pentru că nu sunt, dar riscam să devin. Mă rog, cuvintele ustură, dar și vindecă. Iar eu sunt un sensibil, mai ales la ieșirea fulgilor de chilli.
Flacaul cel mare a plecat pe un drum bun, lasa picaturile de ochi. Tot cheesecake-ul va merge la cel mic acum.
De la Bucuresti se vede ca inca nu te-ai hotarat daca vrei sa fii pro sau vrei sa fii un traducator cu jurnal si cativa cititori la rever.
Crede-ma, ca eu sunt expert. Nu in blogareala, in amestecat borcanele.
Daca te hotarasti sa fii pro treci la organizare, nu uita maceta. Fa un plan si tine-te de el. Fa niste reguli de la inceput si tine-te de ele, sa nu te trezesti facand reclama la Lidl pe furis, intre doua reclame mascate la Samsung.
Ai o mina de aur acolo si tu nici nu o bagi in seama. Lumea vine la Brasov sa faca chstii si sa il enerveze pe Petcu :)). Pun pariu ca ai face treaba cu niste articole de gen:
Unde mananci cel mai bun bulz in Brasov.
sau
Ce va recomand sa mancati la Dei Frati (nu-mi iese titlul, dar intelegi ideea)
Sau
Top restaurante Brasov iarna 2026
Daca te hotarasti sa ramai un traducator cu blog e bine si asa. E dovedit stiintific ca daca pui pe hartie avioanele care iti zburda prin cap ai mai mult spor sa te concentrezi pe ce ai de facut, scapi de anxietati, chestii utile.
Win – Win. Daca nu te lasi.
Nu las nimic, sunt între 2 luntri și nu pot să renunț așa ușor la o carieră, dar mă pregătesc pentru când mă lasă cariera pe drumuri. Cred că formatul va mai rămâne așa un timp, sunt și tone de oameni care fac deja ce spui tu. Will see. Mulțumesc din nou pentru sfaturi!
Stai sa explic ce am vrut sa zic!!
Prin Pro eu inteleg un bloger care nu scrie dupa cheful lui, scrie dupa o strategie. Unul care scrie ca sa faca trafic, fara nicio conotatie negativa. Unul care face research, formuleaza ipoteze, le testeaza si isi gaseste cititorii in felul asta.
Nu cauta nimeni pe Google: Sunt un lup singuratic. Cauta „unde se mananca bine in Brasov”.
Arhi poate sa scrie asa pentru ca el are de 15 ani cititori fideli. Voi jucati acelasi joc dar dupa reguli diferite.
Deci lasa jobul in pace, nici prin cap nu mi-a trecut sa zic ceva de el. La atitudine si metoda ma refeream.
Aha, ok. Nu mă refeream la Cetin, el e mai bătrân și înțelept. 🤣 Eu nu sunt pro, sunt contra. 😏
Era un exemplu. NWRadu scrie frecvent pe cuvinte cheie. Daca ai sa cauti il gasesti de multe ori pe locuri bune in paginile Google. Comunitatea il intereseaza ceva dar mai putin. Baga amorteli din alea cu telefoane si merge treaba. Crezi ca lui ii place sa spuna ca noul Samsung e tot dreptunghiular si are camerele pe spate?
Am observat.
Cred ca tu ai venit prea târziu pe „piata” blogurilor. Dupa aparitia internetului au fost mai multe mode: intre 2005 si 2010, hai 2015, erau in toi forumurile. Activam pe unul, era super interesant. Pe urma, incetul cu incetul au aparut orgoliile si starurile, cei care scriau cel mai bine, au plecat de pe forum si si-au creat blog.
Ceea ce a contribuit in mod esential la moartea forumurilor a fost facebook. Aproape in fiecare zi citeam indemnuri „hai pe FB, ca am creat un grup si nu ne modereaza nimeni”
2010-2020, vârsta de aur a blogurilor. Cei care au acuma succes (adica multi urmaritori) au inceput atunci. Dar in anii aia, un articol avea zeci de mii, chiar sute de mii de cititori. Nu mai este cazul astazi pentru ca tinerii nu sunt atrasi de bloguri, nu-i intereseaza sa scrie, deci demografic se merge spre sfârsit.
Epoca actuala: vloguri si tiktok. Nu servesc.
Nimic nu bate vechimea, consecventa. Asta poate parea un handicap pentru un incepator, dar Kronwurst e genul pe care in vad scriind 3 articole pe zi, 365 zile pe an. Isi va construi relativ repede un istoric daca isi face un plan bun.
Blogerii consacrati dau semne de oboseala. Cred ca le-ar prinde bine si lor ceva concurenta.
@Jual Am început să citesc bloguri de prin 2007, ce fac eu e o zbatere, un cântec de lebădoi. Și sunt mii de lebede pe interneți, mult mai talentați sau inspirați. Eu sondez, mai bag capul în apă, mai ies la suprafață și uite așa trece vremea.
@Vlad Unii blogerii consacrați sunt cam cu nasul pe sus de la prea multă faimă/făină, nici nu vor concurență, deși eu nu mă consider pericol. 😁 Îmi văd de felia mea de ce-o fi, momentan.
Cred că problema este că modul în care scrii. Adică pare că spui: „Uite! Eu sunt „X”, am fsot aici și am făcut asta.” Ori dacă vrei să atragi oamenii, trebuie să vorbești despre ei. Cei mai mulți, se simt inferiori când văd atâta untură brașoveană creativă. Și aste pentru că nu se cunosc. Ai putea încerca să scrii la modul: „Uite! Eu sunt „X” și am obținut avantajul ăsta cand am fost în „Y” loc.” Oamenii se gândesc doar la ce au de câștigat. „What’s in it for me?”. Bine, e doar o părere inofensivă, nu trebuie să iei personal ce am scris aici. 🤷♂️ O zi fără bug-uri emoționale să ai! 😄
Salut, Andrei! Mulțumesc pentru primul comentariu aici, sper să nu fie ultimul. Pentru mine, ideea de blog e ceva personal și În primul rând a pornit de la mine și persoana mea. Nu vreau conținut tabloid aici, deși e ușor să preiau linkuri, dar sunt conștient că multă lume vrea avantaje, nu doar tricouri. Eu chiar sunt afectat de noua schimbare, dar vă trece. Mă simt onorat să aud că sunt creativ.
Eu nu mă pricep la online.
Citesc unde rezonez cu omul din spatele cuvintelor.
Sunt împotriva trendurilor. Cred în originalitate și curajul de a fi un lup singuratic.
Apreciez inspirația și consecvența de a scrie zilnic și de a răspunde tuturor comentariilor.
Sunt sigură că îți găsești tu drumul potrivit.
Mulțumesc pentru încrederea dată!
Mă uit zilnic la 07.40 cum trece autobuzul școlii, dar nu mai oprește în fața casei noastre, nu mai are pentru cine. Se rupe ceva în noi la schimbările astea, chiar dacă necredeam tari.
Atunci mă gândesc la ce-o fi simțit mama când am plecat la 14 ani la internat😢.
Mie îmi place la tine aici, acum citind mai târziu că e mult de muncă, dar la iarnă voi avea mai mult timp.
Mă bucur mult că îți place aici. Cel mai tare mă doare distanța fizică, eu sunt un tată afectuos și ideea că nu îl mai pot îmbrățișa frecvent mă rupe. Noroc că încă mai e celălalt vlăjgan aici. Și o pisică.
Pe mine plecarea fetei nu m-a afectat că aveam back up. Abia când autobuzul nu mai oprea m-a rupt.