La articolul cu mirosurile, Jual a menționat, printre altele, că îi place cum miroase fânul. Eu, după o joacă care s-ar fi putut transforma în înhumare, nu mai pot să simt fânul cu aceiași ochi. Să vă zic cum rețin eu întâmplarea, deși au trecut vreo 35 de ani de atunci.

Începuse vacanța de vară, iar ai mei, ca în fiecare an din cei aproape 40 de carieră didactică, ne-au dus la bunici, pentru că ei încă aveau activitate. Părinții, căci pentru bunicii de la țară, cu ograda plină de animale și grădină, activitatea nu s-a terminat decât în ziua în care au încetat din viață. (pentru detractori, să știți că există viață în școală și după ultimul clopoțel: vacanța profesorilor nu durează 2 luni neîntrerupte, cum nici în anii ’90 nu dura 3 luni).

Așa, acum că mi-am luat un of de pe piept (m-a cam prins soarele la plajă în ultima zi, am rămas fără cremă și și-a găsit loc parșivul să mă ardă fix între pectoralii mei acoperiți de gazon englezesc), să continuăm. Din obișnuință, al doilea lucru după ce îl strigam pe Matei, câinele de rasă incertă, ceva amestec între Corgi și șoricar, care venea oricum alergând spre noi imediat cum ne auzea intrând pe portița echipată cu clopoțel, era să fugim ca scăpați din lanț spre șura din fundul curții, unde ne aștepta leagănul construit special de moșu’ Ionică, la etaj, ca să zic așa. Eram 3 frați, toți 3 nerăbdători să ne dăm huța pe hintă (pentru non-ardeleni, cuvântul vine din maghiară) și să sărim direct în grămada de fân, pe rând. Ceea ce am și făcut.

Doar că, dintr-o neatenție, bunicul, de altfel foarte grijuliu din fire (și „băutor” înrăit de Naționale, Pescăruș și Bucegi la păhărelul cu lichid întăritor de prune din fiecare dimineață) când a transferat fânul din car direct în șură, la final a lăsat și furcoiul cel mare înfipt în grămadă, cu dinții în jos (sper). Într-o parte, nu în mijloc, dar orișicât. Noi, cum ne-am croit drum prin fân, probabil am întors furca cu dinții în sus. Și sare sorella prima, pentru că era cea mai mare. All good, nimic impresionant, zero talent la legănat. Se leagănă și fratello și aterizează mai ceva ca Marius Urzică, triplu tuluț, much amase, în aplauzele mieilor din grajdul alipit, cu ușiță întredeschisă. Și îmi vine și mie rândul: mai lent, că na, 60 de kg de masă adipoasă erau mai greu de urnit din loc, dar, când reușesc să îmi fac avânt suficient din picioare și să prind momentumul ideal pentru a mă desprinde din leagăn, observ pe sub cozorocul șepcii mele (ceva marcă deep-fake) un dinte de furcă lucios care mă chema la apel. Totuși, cumva, deja catapultat în aer, reușesc să nu cad ca o balegă cu capul drept în furcă. Ci la câțiva centrimetri mai acana, suficient cât să rămână doar șapca înfiptă, iar eu să evit un sfârșit demn de ghiaurii lui Țepeș Vodă. Să tot fi avut vreo 10 ani, dar cred că m-am maturizat instantaneu și nu mi-a mai trebuit leagăn în fân pentru tot restul copilăriei. Am coborât tremurând tot și am alergat (vorba vine, am mers în pas mai alert, că trebuia să evit cocoșul care sărea în cap) spre ai mei, povestindu-le întâmplarea printre înfulecături de lichiu.

Dacă vă întrebați care era al treilea lucru pe care îl făceam de fiecare dată când ajungeam la bunici, ei bine: dădeam porumb (prea mult) oilor și trifoi (prea mult) mieilor, scuipam porcii între urechi (în competiție frățească, câștiga cel care nimerea oricare porc cu flegma în ochi) și aruncam cu lemne după cocoși, că toți erau mai răi ca un câine de pază. Nu prea aveam țintă, dar într-o vară așa am făcut rost de carne pentru supă: l-am nimerit în picior și bunica a fost nevoită să-l taie primul, pe principiul FIFO – first injured, first omorât.