Nu pot să respir!
Nu o spun doar eu acum, râzând, ci o spunea și mătușa mea în serios, fie-i iertate vorbele, pentru că nu mai e de multicel printre ai ei nepoți, frați și surori. Cu ocazia vizitei recente la țara părinților, seara, la culcare, a fost adusă în discuție și nictofobia mătușii mele, de care am aflat într-o seară de reuniune familială, când toți verișorii eram campați care pe unde apucam: pe jos, pe plăpumi, prin paturi, pe lavițe sau alte obiecte de mobilier din lemn dur, care fac bine la coloană, dar afli asta numai când îmbătrânești. Cum îi este obiceiul, mama a închis toate obloanele din lemn, așa că, atunci când a stins lumina la plecare, camera s-a scufundat într-o beznă aproape totală. Beculețul roșu de la aparatul împotriva țânțarilor era acolo, dar mai inexistent ca luminița de la capătul tunelului economic în care ne aflăm. Moment în care eu, imitând-o pe mătușa, am strigat aproape isteric, cu vocea gâjâită: nu pot să respir! Nu pot să respir! A izbucnit în râs până și tata, din camera cealaltă.
Dar, dacă ți-e frică de întuneric, presupun că nu prea e de râs și poți suferi atacuri de panică, ceea ce a ciudat pentru un copil care își știe mătușa drept o zdrahoancă de femeie născută și crescută bio la țară, cu cereale, carne, lactate și leguminoase din gospodăria proprie, care, atât timp cât a ținut copilăria mea, a deținut o singură vacă neagră ca smoala, de nu o vedeai seara prin grajd, dacă era becul stins. Aspect irelevant pentru subiectul de azi, dar mi-a venit în minte, așa că am așternut și această amintire.
Și mătușa asta se pare că suferea la întuneric mai rău ca un motor înecat cu benzină. De cum soarele își lua tălpășița de pe cer, o vedeam cum își pune chibriturile și lumânarea în buzunarul vestei, să fie acolo, în caz că se lua curentul (ceea ce se întâmpla mai des ca la oraș). Eu credeam că e doar prevăzătoare, dar, de fapt, ea, în minte și în plămâni, suferea instantaneu de lipsă acută de oxigen, dacă rămânea în întuneric. Pun pariu că n-ar face față în zilele noastre unei investigații într-un aparat RMN.
Eu n-am problema asta, pentru că orele petrecute în baia mică cu becul stins, după ce făceam vreo boroboață (intram de bună voie, a nu se înțelege că eram pedepsit), până veneau ai mei acasă, mi-au călit suficient spiritul. Alte fobii importante nu cred că am. Poate doar fobia de a rămâne fără mâncare în cămară sau frigider. 🙂 Dar mi-ar plăcea să aflu temerile voastre reale, fricile și anxietățile de care nu puteți scăpa nici cu tratament găsit pe internet.
Doar o banala teama de insecte. Ma descurc doar cu muste, tantari si furnici. Se pare ca mi-a aparut, totusi, si o oarecare teama de inaltime. Cred ca mi se trage de la un genunchi, pe care nu mai sunt sigura, if it makes any sense. Dar daca apare in casa un fluture de noapte sau alta vietate… Gata somnul, gata linistea.
În cazul doamnelor, teama de insecte este perfect justificată. Bine te-am găsit aici, Raluca și îți foarte much mulțumesc pentru comentariu!
Din păcate,n-am! De ce? Habar n-am! Posibil să fie datorită faptului că de cînd mă știu, fiind un copil rebel am cam făcut de toate și pățit de toate și ieșit din situațiile critice singură 🙃 Dacă nu intri în panică, nu dezvolți fobii.
Să-ți fie de bine, atunci, Ană! Din neant, mi-a venit în minte piese Loredanei, „O fată singură-n noapte”, pentru că printre versuri apar și cuvintele „copil rebel”. 🙂
Cea mai cumplită frică este cea de-a rămâne fără uzul rațiunii sau să-mi pierd abilitățile motrice adică să îmi pierd autonomia, pentru o scurtă perioadă am experimentat impotența funcțională și a fost îngrozitor. La alți factori de stres fac față: ori îmi păstrez calmul și găsesc o rezolvare și după fac o criză de nervi/plâns sau invers întâi mă tăvălesc de nervi (un tantrum mic) și apoi cu forțe proaspete la atac. 🤦
Cred ca am doar frica de inaltime. Poate si de apa, desi am invatat sa fac baita in mare. In rest, am incercat sa scap de frici.
Nici eu nu mă temeam de înălțimi. Din păcate sau din fericire, traficul blogulului ăstuia nu e la cote prea înalte, adică cifrele nu îmi dau amețeli… 🙂
Pierderea funcțiilor motrice sună scary, într-adevăr. Cu rămasul fără rațiune m-am obișnuit, văd zilnic în jur.
Deși în copilărie mergeam pe marginea acoperișului și nu aveam probleme, acum nu mai pot să stau aproape de margine dacă sunt la înălțime. Sau măcar să am balustradă.
Întâmplător am descoperit că nici blocată în lift nu mi-a fost prea bine și acum evit lifturile.
După ce m-am curentat stupid și rău acum vreo 30 ani, sunt mult mai atentă.
Dar cel mai mult mi-e frică de câini. Deși am crescut și am avut în același timp și 3 ciobănești germani (masculii chiar luptându-se pentru supremație), mi-e frică de câini.
Nu fac urât când mi-e frică de ceva, dar frica de câini a trebuit să mi-o tratez pentru că am avut o perioadă în care mă autoizolasem din cauza asta.
Eu am fost mușcat de un câine în clasa a IV-a, pentru că l-am mângâiat pe cap, dar mi-e frică de câini doar când merg cu bicicleta, pentru că mi-e puțin teamă că nu apuc să-i văd când sar la roată și o să cad.
Și eu săream de pe blocuri în copilărie. Nu pot spune că e fobie, dar, la salina Turda, am avut așa un mic disconfort să merg pe pasarela de lemn aflată aproape de tavan.
Se pune ca nu-mi place sa conduc si mi-e frica in avion? Bine, nu cât sa fac atac de panica, dar incep sa angoasez cu mai multe zile inainte. Si de fiecare data ma intreb ce mi-o fi venit sa ma duc in cutare loc. Acestea fiind spuse, intre autostrada dintre Venetia si Milano sau avionul Venetia-Paris, aleg a doua varianta fara ezitare, mi-e frica doar o ora jumate, nu mai mult. Ah, si nici macar nu sunt in stare eu sa conduc pe acolo; m-a rugat barbatu-meu, ca era obosit, am mers cam o juma de ora, apoi am iesit si i-am spus ca stam in parcare cât are el nevoie sa se odihneasca, dar eu nu mai iau volanul.
Măcar tu conduci, eu n-am convins soția să facă școala de șoferi și poate e mai bine așa. Dar la toaletă în avion mergi? Știu pe cineva (Bună, dragă!) care nici nu concepe acest lucru, e mai prăpăstioasă ca un abis.
Nu merg! Pentru ca, scuzati detaliile, din cauza de ingustime, e mai greu de adoptat pozitia schiorului.
Daca as fi locuit in oras, nici eu n-as fi facut scoala de soferi. Desi, ca sa fiu dreapta, a inceput sa-mi fie frica, dupa ce am luat permisul, nu inainte. Ah, si l-am luat din prima. Bon, dupa 40 de ore, totusi.
Dacă eu încap și am loc și să dansez disco în toaleta avionului, și tu poți, din poziția feliei de pizza. Am mai condus ca pasager cu juniorul, jur că a luat toate gropile cu intenție, n-a ratat nicio denivelare.
Eu am făcut cățărare la viața mea și am trecut peste multe înălțimi dificile. Cred că unele temeri apar odată cu vârsta și experiența de a ști ce se poate întâmpla. Am început să am diverse strângeri de chiloți când folosesc scări de peste 8m sau nacele care balansează in vânt, deși știu că au destule dispozitive antiprost. Nu mai sunt relaxat și concentrat doar pe muncă, e un stres adițional care mă încetinește.
Cu acceptul tău tacit și pt. că știu că-ți face figuri telefonul, am mai corectat eu mici greșeluțe, dacă tot am citit comentariul. Clar, odată cu vârsta apar multe blocaje. Noroc că și chiloții se mai lărgesc, dacă-s din bumbăcel. Am tradus la viața mea foarte multe instrucțiuni de utilizare a nacelelor sau în domeniul SSM, dar cred că aș uita toate recomandările, dacă m-ai convinge să urc în una.:)
Mi-e frică de câini. Deși îmi plac și chiar am unul, de cei străini mi-e frică. Când ies la alergat, mă opresc și merg la pas chiar și pe lângă cei în lesă. Fobia asta vine din clasele primare, când m-a alergat un câine, altfel talie mică și drăguț, m-am împiedicat și mi-am zdrobit bine de tot genunchii.
Ouch. Să menționez doar că urăsc pekinezii, îi consider cei mai enervanți câini de pe planetă.
Pechinez era ăla de mi-a dat fobia. Eu acum am un metis de pechinez, găsit abandonat pe stradă, dar cred că nu a luat genele rele, e foarte prietenos cu toată lumea, mai ales cu copiii.
Chiar și așa, animalul rămâne animal. O rudă a fost scalpată de dulăul foarte blând crescut de pui, fără motiv aparent.
Nu va zic din astea usoare gen frica de inaltime ca aveti si voi :))
Cea mai ciudata frica a mea este ca m-as putea intalni cu o persoana cunoscuta si nu as recunoaste-o. Persoana respectiva s-ar simti ofensata si s-ar supara pe mine.
Nu e o frica din aia imaginara, irationala. Mi s-a intamplat de cateva ori.
Scenariul cel mai frecvent este cand o cunostinta marginala (o vecina cu care doar ma salut sau o colega de la alt departament, un prieten al unui prieten pe care l-am vazut intr-o vizita etc) isi schimba coafura, stilul vestimentar si/sau se vopseste. Daca dau peste persoana respectiva in magazin nu stiu cine este dar am senzatia aia ca e vag cunoscuta. Penibil.
O situatie ciudata a fost cu un vecin care avea o afectiune psihica. Cand avea anumite caderi, crize, isi modifica fizionomia si eu nu mai eram sigur ca e vecinul meu. Nu vorbisem nimic cu el in afara de buna ziua. Dar nu aveam probleme pentru ca oricum nu prea stia pe ce lume este si nu se supara.
Chestia cea mai ciudata a fost cu o persoana care se imbraca absolut neutru, gri, larg, drept si eu nu eram sigur daca e femeie sau barbat. I-am marturisit unui prieten chestia asta si l-am vazut cum i se golesc ochii, de parca i se scurgea creierul pe urechi. Dupa doua minute de tacere mi-a zis: acum nici eu nu mai stiu daca e femeie sau barbat. S-a luat si la mine. Ca sa fie povestea si mai picanta ne-am dus la un al treilea dude, un fel de securici al blocului care stia tot si i-am expus si lui dilema noastra. Parca era un film cu prosti. Asta a inceput sa rada copios si ne-a luminat: nici ea nu stie ce este, uneori se crede barbat, alteori femeie. Case closed.
Prin urmare eu salut absolut toate persoanele din bloc, inclusiv curierii, ca sa fiu sigur ca nu ratez pe careva. Mai nasol este cand salut aiurea prin cartier pe cineva, ca mi s-a intamplat si asta. Daca o persoana intoarce capul cand o salut stiu ca am comis-o pe undeva.
Un salut nu face rău nimănui. Nu cred că cineva se supără dacă e salutat de un necunoscut. E mai supărător când treci pe lângă un cunoscut și tace ca porcu’n păpușoi.
Eu cred că am o față/formă cunoscută, pentru că mă salută des multă lume pe care nu o cunosc. Ce-i drept, și eu îi salut pe toți cei care intră în bloc, dar nu le țin ușa deschisă decât cunoscuților (am văzut eu în filme cum infractorii plecau cu bunurile aluia politicos :)). Teama ta este alimentată și de curentul actual woke privind modul în care se autoidentifică unii/unele, dar, cât timp nu îmi flutură steaguri curcubeice pe la nas, pe mine nu mă deranjează cum se crede cineva.
Cum zice Anca, un salut nu are cum să strice niciodată, chiar dacă nu primește răspuns. Păcat de ăia care te cunosc și mai și întorc capul în partea opusă, doar ca să nu te vadă.
La ai mei părinți încă este foarte puternic înrădăcinată frica de ce spune lumea. Chiar e o fobie față de gura satului/lumii.
Nu-i frumos să râd de fricile altora, dar mi s-a părut amuzant.
Eu am reușit să depășesc frica asta. Lucrez într-o companie în care mă întâlnesc și vorbesc zilnic cu foarte mulți colegi, dar habar n-am cine sunt unii dintre ei. Ne întrebăm unii pe alții ”ăla cine e?”.
Ăla ce e? Ca să continui în ton cu moda vremii. Și nu mă refer la funcție.
Anouk, e mai complicat cand nu recunosti vecinii pe strada si aia se supara. Sau cand treci de 5 ori pe langa una care si-a facut permanent fara sa stii cine e desi stai pe scara cu ea de 15 ani.
Dar da, ar iesi o comedie cu toate amintirile de genul asta.
Please, do share! Concursoman nu ești, dar nu vrei tu să fii guest author publicat pe probabil cel mai amuzant blog din lume? 🙂
Stai sa termin cartea cu procrastinarea. Daca ma vindec si am timp, scriu. Nici nu stii ce solicitanta e munca de scriitor de commentarii pe bloguri. De fapt stii si tu, ca inca mai ai jumatate de norma.
Cu ce nick comentai la Vasilescu inainte de Kronwurst?
Sigur, nicio grabă.
Comentam cu mai multe. Aveam aceeași adresă de mail (alta), dar schimbam nickurile, for fun. Pe toate blogurile pe care le frecventam. Știu foarte bine ce epuizant este. Thanks!
N-avea nicio treaba persoana de care va povesteam cu wokismul acum 20 de ani. Era prea tare sa nu va povestesc:)))
Eu probabil trec pe langa persoane fara sa le salut si apoi primesc reactia aia. Stau intr-o zona dens populata, nu pot saluta pe toata lumea in cartier. Am „noroc” sa julesc toate personalitatile inflamate.
O fosta vecina, alta ciudatica, are boala sa raspunda pe dos la salut, cautand mereu o pozitie superioara. Daca ii zic buna dimineata, imi raspunde cu buna ziua si cu atitudinea aia ca „dimineata era cand m-am trezit eu, fraiere”. La buna ziua imi raspunde invariabil cu buna dimineata insotita de grimasa/tonul „ia uite la asta cum incearca sa para matinal”. La fel cu buna seara. O „dulceata” de doamna. Nu ai cum sa o dai bine cu ea. Se blocheaza daca ii zici buna seara la orele dimineti dar te crucifica imediat pentru erezia comisa.
Mi-a plăcut că ai povestit pe larg, nu cu accent de Laconia. Nu putem fi toți amabili, poate unii au fobia că, dacă sunt salutați, trebuie să salute înapoi, mai știi?
Oameni buni, daca va saluta cineva pe strada si voi nu stiti cine e, asta e, v-ati scos, sunteti vedete! Pai ce, voi credeti ca Regina Elizabeth stia pe toti aia care-i strigau „Hello”?
Sigur că da. Numai salutul să nu fie urmat de „aveți o țigară”?
Eu am vaga senzație că deja văd ca pisicile pe întuneric. Nu doar că nu-mi e teamă, dar am un stil de a alerga cumva ca bezmeticul (ba după o apă, ba după una alta) când e beznă, speriindu-mi amicii și familia mai fricoasă.
Păi asta e de bine. Sau e o abilitate specială, dobândită ca bolile autoimune, după o vârstă. Mulțumesc pentru comentariu!
Din păcate am avut și boli autoimune, deci na, o fi vreo mutație :))
Dacă ai avut, înseamnă că nu mai ai. Tot e ceva.
Pai na, s-a lasat cu o operatie hardcore 🙁
Sper că acum ești bine. Nu cunosc detalii, dar cu toții avem problemele noastre, mai mici sau mai mari. Numai bine!
Ehh, poveste mai veche: https://www.mediafax.ro/cultura-media/o-carte-pe-zi-jucarii-stricate-de-vlad-stoiculescu-17454671
Multumesc frumos!
Teama de inaltime. Pot sa urc pe scari la veva inaltime. Dar nu imi e bas usor nici acolo. Daca ma simt nesigura, nu urc. Ce nu imi mai place e podeaua prin care vad. Daca mai e si la inaltime si vad scarile sub, am impresia ca pic in gol.
Insectele reprezinta alta temere. Pana si mustele ma mai sperie. Cand eram copil, am avut de facut un insectar. Eram singura acasa si au cazut insectele fixate in polistiren pe mine. Tin sa explic ca maica mea le-a colectat si pregatit, eu nimic.
Ai, ai ceva fobii. 🙂
Si decolarea avionului imi provoaca stres. Dar merg si cu avionul uneori. Imi place sa calatoresc. Temeri lumesti si irationale pe care, doar uneori, le ingrop adanc si fac lucrul care imi provoaca teama.
Așa și trebuie. Înfruntă-ți fricile, ca să nu te controleze. Mulțumesc pentru comeback și comentarii!
Dar am una rationala. Teama de diagnosticare gresita. Am avut parte de asta si nu a fost placut. Norocul meu a fost ca acea clinica e privata si diagnosticul exista doar la ei. Altfel, cred ca mi-ar fi distrus viata. Ei nu au vrut sa revina asupra lui si sa recunoasca ca au gresit, iar eu nu ii mai vizitez.
Îmi pare rău să aud asta. Sper că ai găsit apoi diagnosticul corect.
Da, totul ok acum, multumesc. A fost efect advers al unor pastile care nu imi erau necesare, prescrise tot pentru un diagnostic eronat. Deci un diagnostic eronat cu tratamentul aferent a dus la altul eronat.
Odata ce am intrerupt tratamentul initial, am fost ok. Au trecut 4 ani de atunci fara probleme. Mai am anxietate cand merg la medic, dar imi ascult si corpul de atunci si impartasesc ce cred si ce experiente am avut, precum si ce nelinisti am cu doctorul. Desi am asigurare de la munca la clinica, prefer sa iau trimitere sau sa platesc cand am nevoie decat sa merg acolo.