Noroc cu umbra șerpuitoare ca meandrele pârâului în care mi-am făcut de cap de cinci ori, timp de 4-7 ore, în 3 zile. Noroc cu apa suficient de mică, încât am putut parcurge cu piciorul toate sectoarele de pescuit pe care mi le propusesem, ca să văd schimbările cursului față de anul trecut. Totuși, am avut și ocazia de a testa rezistența la apă a telefonului, pentru că apa trece, pietrele mâloase rămân, iar atunci când într-o mână ai undița asta

în cealaltă mână ții minciogul, pentru a nu-ți scăpa din cârlig monstrul ăsta,

lucrurile nu o pot lua decât la vale (Valea fiind totodată un termen generic pentru pârâu, în niciun caz pentru formă negativă de relief, formată prin acțiunea de eroziune a pârâului respectiv. Așa vorbește lumea, așa îi zic și eu). Ocazie cu care m-am lovit la călcâi, am făcut și baie și am evitat la mustață întâlnirea cu un pietroi. Ce mai, le-am rezolvat pe toate dintr-o singură mișcare. Au, mă doare!

Știți ce e ciudat, în toată pasiunea asta pentru pescuit în ape curgătoare dulci? Nu-mi place să-i mănânc (hai, poate pe cei mici cât hamsiile, dar, de când pescuiesc doar la linguriță, doar pe cei mai mari îi păstrez), doar să-i prind. Pulsează adrenalina în mine atunci când încerc să îi păcălesc, să le arunc lingurița pe la nas pe sub sălcii de la distanță, prin bulboane, din umbră sau, dimpotrivă, cu soarele în ochi. Totul, pentru a-i face să muște, așa cum și eu am mușcat din felia de pâine cu unt și cu gem de agrișe.

Vă asigur că fiecare pește a fost asomat rapid prin inserarea promptă a unui cuțitaș ascuțit în moalele capului, ca să nu sufere. Nu suport să-i văd cum se chinuie în pungă, fără „aer” și cum se zbat, dându-și ultimele suflări de branhii. Acasă, după curățare și spălare temeinică, fiecare captură a fost programată pentru crispificare în ulei încins. Mesenii au apreciat prospețimea, eu prefer în continuare sardinele la conservă. Știu, sună stupid, dar văzusem cândva la o emisiune un cioban italian care prepara brânzeturi de toate felurile, dar el nu punea gura pe brânză. Un nature freak, ca mine.

Vă las și un bonus deja postat ieri pe Facebook: un șarpe de casă a venit să mă întrebe de sănătate, dacă totul „ca va bien? Oui, oui, Imhotep„. Apoi a tulit-o repede, se grăbea, pasămite, că era duminică și închidea la magazin.

Șarpele