Corfa
A venit în sfârșit vara aia cu mult soare, fructe din plin, țânțari, muște, vacanțe și … aer condiționat. Orașele mari sunt epicentrul caniculei, deja nu mai contează că sunt situate la munte sau la malul mării, în mijlocul unei câmpii prăfuite sau pe coline fără metrou. E cald peste tot și abia aștept să ajung la casa bunicilor, unde se retrag vara părinții mei, sătui de viața la bloc între patru pereți. Acolo, în Țara Făgărașului, ies în curte când vor ei, au toate condițiile, umbră cât cuprinde, liniște, cer înstelat și, mai ales, ceea ce mă interesează și pe mine, un sector de pârâu pentru care nu e nevoie să pescuiești cu permis.
An de an, de când mă știu, nu a existat vreo vară în care să nu îmi fac de lucru pe acolo, fie efectiv pentru a da o mână de ajutor la tăiatul unui copac, la vopsitul portiței sau la datul gardului cu ulei de motor ars, la reparatul șurii sau al acoperișului, ba chiar și la cosit sau la făcut beton în covată, pe când eram mai tânăr și ușor neliniștit, fie pentru a mă relaxa și pentru a-i introduce pe copii în fascinanta lume a satului românesc, cu ciurde de animale vocalizând fericite dimineața devreme și seara târziu pe fundal de pocnituri de bici, după ce m-am maturizat o idee. Nu prea mult, doar cât să simulez că sunt un adult responsabil, ceea ce vă promit că nu prea sunt.
Vara trecută, când m-am prezentat la datoria sezonieră a culegerii rozinchinelor și a agrișelor, am găsit ascunsă prin șură, sub o claie de paie veche, anvelopa de tractor pe care obișnuiam să o folosim pe post de colac, atunci când apa pârâului era suficient de mare. Și am mai găsit ceva, aproape identică cu cea din poza de pe site-ul menționat: corfa mea din copilărie, împletită special de către bunica, cu care am învățat să pescuiesc, desculț, printre pietre, fără șapcă sau creme cu factor UV. Ardelenii nu au cum să nu știe ce este, de fapt corfa: un coș împletit, extrem de robust și ieftin la vremea respectivă (nu ca acum 36 de euro plus transport), pe care eu îl foloseam și la culesul corcodușelor sau al prunelor, chiar dacă mai avea, uneori, miros pronunțat de pește, amestecat cu mâl și apă de râu. Varianta mea de corfă era mică și numai bună pentru scufundat în zonele populate cu albituri și ridicat apoi brusc, prinzând peștișorii (porcușori, righițoance, brenișoare) ca într-o capcană și permițând apei să se scurgă. Oricât ar fi fost de mică captura, eu eram fericit și mergeam mândru cu ea acasă, iar mama se cam chinuia să curețe cât de cât vietățile minuscule și apoi să mi le prăjească în oala ei de aluminiu, pe soba cu lemne. Cui îi plac hamsiile nu are cum să nu saliveze la mirosul de pește prăjit cu mujdei frecat cu iaurt și, uneori, cu câte-o roșie dată pe răzătoare.
Cam atât am vrut doar să vă spun, într-o ordine cam haotică, dar mi-e dor și fac eu pe îngerul în patru să ajung cât mai degrabă la țară, pentru că pârâul mă așteaptă, varga de pescuit este și ea pregătită și deja au apărut și gândacii de Colorado, în caz că rămân fără lingurițe aurii.
Sursa: fokuskokus.at
Dacă aveți amintiri din același registru (matricol) și, citind aceste rânduri, v-ați reîntors cu plăcere în vacanțele de vară ale copilăriei, nu ezitați să împărtășiți aici din gânduri, ca să oftăm împreună la clipe demult apuse. Vă mulțumesc!
Pentru mine vara însemna mare. Nu am avut rude la țară, dar oamenii din satul de la mare, alături de care am crescut, au fost ca o familie.
Pentru că ambii părinți lucrau în laboratoare de petrochimie, aveau dreptul la concediu suplimentar și astfel stăteam la mare toată vara, cu cortul.
Mă întâlneam cu oameni de prin toată țara și ăia erau prietenii de la mare pe care, pe cei mai mulți, nu-i mai vedeam în timpul anului.
Dar pe plajă construiam castele de nisip după castelele reale, decoram mici grădini în jurul corturilor, inventam tot felul de jocuri și competiții folosind ce aveam la îndemână.
Seara mergeam la prietenii tătari care locuiau la marginea satului. Acolo eram fascinată de grădina de legume și animalele pe care le creșteau. La un moment dat le-au fost luate animalele, la cooperativă și în lipsa lor abia aveau ce să mănânce. Dar erau mereu primitori și împărțeau cu noi din ce aveau. Duceam și noi ce puteam, un pic de ulei, făină sau zahăr. Dar cel mai mult îmi plăcea să mă dau în leagăn. Noi nu aveam acasă unde să facem leagăn și am asociat mereu leagănul cu curtea aia umbrită și poveștile adulților spuse alături.
Dar oamenii nu mai sunt și locul s-a transformat. Am continuat să mă plimb prin sat în fiecare an și să documentez mental transformările.
Anul ăsta e prima dată după 54 ani când nu mai am unde și de ce să mă duc. Plaja e în reconstrucție și probabil, după ce se termină lucrările, va deveni un loc din ăla cu terase și umbrele.
Anouk, scrii tare frumos! Nu vrei să faci o postare de guest din comentariul de mai sus?
Toate verile de copil mi le-am petrecut parțial la bunicii din partea mamei sau ai tatei. S-au dus toți, am o grămadă de amintiri și, fizic, mai păstrez ochelarii bunicului de pe tată și ultimul lui caiet organizatoric, cu planificări din registrului creșterii oilor sau evidențe detaliate ale veniturilor și cheltuielilor. Pentru mine, sunt niște comori.
Off topic. K, am primit tricoul, e super simpatic, mulțumesc mult! Și pentru bomboane, au fost delicioase! O să port tricoul săptămâna viitoare la clasele de dans grecești (că weekend-ul ăsta nu facem), unde deseori găsim pe o măsuță diverse „treats”, că na, ni se mai face poftă de dulce sau chiar foame, de-a dreptul. Sper să fie și săptămâna viitoare, să nu ne „chinuie” ochiurile și cârnăciorul!
Super, Anduța. Mă bucur! Bomboanele sunt din Ischia, unde sper să ajung iar în sezonul florilor de lămâi. O poză în acțiune cu poate face careva din grupul de dans și pui un imgur. 😬
Absolut că fac și poză! 😀
Dacă Anouk, care a trăit totuși într-o zonă cu case, se plânge de lipsa amintirii unui loc feeric, eu aveam in cartier numai blocuri construite în ’70. Singura rupere de această realitate asfaltată era un câmp limitat de un nod de căi ferate și care nu se preta agriculturii științifice. Acolo am descoperit după mulți ani un castan falnic și mi-am adus aminte că îl plantasem împreună cu copiii de la bloc, înainte de a apuca fiecare pe drumul lui la liceu etc. E încă acolo, împreună cu un bătrân salcâm pe care îl botezasem „copacul lui Tarzan” și in care instalase un leagăn. Din alți arbuști și floră spontană strângeam lemnișoare să facem un foc ca să semnalizăm cu fum ca indienii. De fiecare dată luam bătaie că veneam afumat acasă, dar cea mai mare temere a părinților era să nu ne taie trenul,că pe București – Brașov trenuri treceau la fiecare sfert de oră.
După ce am redescoperit castanul și mai am drum prin Ploiești, fac un ocol să îl admir. Are cam 15 metri acum. L-am prezentat și copiilor iar fiu eu a plantat și el acum 8 ani un castan pe care îl protejează de capre, dar care crește foarte greu🤣. Probabil peste 20 de ani va vrea să vadă ce mai face castanul lui.
Cu siguranță va vrea. Eu am îngropat acum 10 ani 2 capsule ale timpului cu diverse obiecte de-ale băieților, sper să fim toți pe aici peste 40 de ani, ca să le dezgrop împreună cu ei. Dacă nu uit unde sunt.
Bunicul meu a plantat un castan pe trotuarul din fața casei după ce construcția a fost gata (în 1937).
Castanul ăla a fost martorul multor copilării și mai apoi, a nebuniilor adolescetine.
Deși este un copac care te obligă în orice anotimp să cureți în jurul lui, este spectaculos primăvara cu inflorescențele ca niște candelabre, vara e calm și sobru cu frunze întunecate care țin răcoare și toamna se îmbracă în toate culorile lumii.
@Oldjohn, am făcut din toate locurile prin care am trecut o feerie.
@Anouk, eu vorbeam serios. Dacă vezi răspunsurile mele și îți face plăcere, ar fi o onoare pentru mine să îți public un articol sau chiar mai multe.
Mulțumesc pentru apreciere! Nu consider că am talent la scris și în niciun caz n-aș putea scrie zilnic cum faci tu.
Poți face cum vrei cu comentariul meu.