Duminica trecută a fost o zi aproape perfectă. Cu excepția fraudei cartoforilor la care am oprit pe drumul de întoarcere, ca un naiv ce sunt, pentru că furnizorul meu de încredere trăsese deja obloanele rulotei. Văzând că a ruginit frunza din vii, am hotărât ad-hoc să ieșim din orașul de boștină în această perioadă, alegând, de data aceasta, capitala județului vecin și prieten, Covasna. Nu știu cum se face, dar tot în localități de-astea liniștite îmi doresc să ajung, cu pensionari zombificați, cărând sticle. Poate vrea universul să-mi spună ceva, deși, dacă ar fi avut un plan măreț pentru mine, m-ar fi împins mai din timp să intru în vreo instituție bugetară cu vârstă de pensionare ușoară. Deci nu.

Destination known, rezervor încă pe jumătate plin, deci zero motive să simt în gură gust de pelin, am hoinărit pe la periferia Covasnei, zona Spitalul de Recuperare Cardiacă – Heliportul Elenei Udrea – Cascada Zânelor. O vreme superbă, am întâlnit și câțiva localnici fericiți în jurul grătarelor, dar apoi, când soarele făcea planking fix deasupra noastră, foamea ne-a dat ghes să revenim în centrul orașului, în civilizație. Ce-i drept, izvoarele de apă minerală naturală din parcul central susurau ele îmbietor în PET-uri, dar eu pofteam la ceva mai consistent, nu doar la bule reci și sprintene, încărcate de fier și magneziu.

Cum opțiunile de mâncat prin zonă, dacă nu ești cazat la hotel, sunt destul de limitate, am făcut un efort, ne-am numărat forinții rămași prin portofel (ho, ho, ho, că era o glumă, nici nu cred că primesc HUF, poate doar ca bacșiș) și am hotărât în unanimitate financiară să ne așezăm la terasa restaurantului Keops, după o scurtă trecere în revistă de pe telefon a recenziilor recente, dar și a meniului pozat de alți clienți.

Dacă nu aș fi fost șofer model (nu ca domnul Cuzin, să-i fie oțâră rușin’), poate aș fi luat ceva mai solid, dar m-am mulțumit cu un Radler rece și lipsit de alcool, care nu-ți dă la temelie pe nepusă masă. Sigur, zmeura îndulcită lovește ușor la glicemie, dar iegzistă o explicație: eram deshidratat, afară era din cale-afară de cald, doar n-o să-mi pună o bere-limonadă tocmai mie capac? Să vedeți ce a urmat.

Ceva tradițional românesc: nimic fancy, nimic exagerat, și totuși, în timp ce mâncam, simțeam că mă înalț de la masă ca un tiramisu. Oameni! Concetățeni! Stimați cititori! O ciorbă de fasole în pâine mai bună ca asta n-a găsit nici Regele Matei Corvin al Ungariei, când se zice că ar fi poposit pe ascuns într-un fost han de pe str. Republicii din Brașov, și a trebuit să se mulțumească, săracul, cu 6 ouă. Am savurat bob cu bob și cubuleț de ciolănaș cu freamăt de bulănaș. Un preparat ca la mama acasă de bun, pentru că am mâncat și acolo de câteva ori, doar că, de data asta, așa a fost să fie. Apoi, cu bucurie, care sper că și la voi o să fie, am continuat tot cu un desert românesc, care mult îmi place mie. Ce să fie, ce să fie? Papanaș, desigur, în forma aia pe care voi nu o agreați, că e prăjit, că e prea gras, așa că parcă văd că-mi dați în comentarii peste nas. Și mă opresc aici, acceptând oricâte bobârnace, dacă asta vă place. Și vă atașez câteva poze, de poftă. Asta ca să știți unde să veniți, dacă Brașovul îl ocoliți.