Aflat în tranzit prin Austria și cu început de stomac fremătând în căutarea unui interludiu rutier, am avut ideea genială de a-l întreba pe Gemini din șaua cailor-putere la turație economică dacă îmi poate recomanda ceva cârciumă tradițională, la prețuri decente pentru un est-european gurmand, și care să nu necesite rezervare cu 48 de ore înainte, să las paltonul la garderobă sau costum obligatoriu la patru ace. Deja parcursesem 2 ore față de breteaua de pe centura Vienei care ne-ar fi ghidat spre Gazometrul cu centru comercial, dar am vrut să dejunăm, nu să mâncăm Bretzel și salate la caserolă, așa că am mers mai departe.

Fără să-i stea serverul pe gânduri, ChatGePeTeul mi-a sugerat să opresc în micuța așezare Sankt Florian (Austria Superioară la multe capitole, ca de obicei), la restaurantul abației (Stiftskeller pe numele său comercial, adică pivnița cu ac de cojocul horecarilor nesimțiți). Apoi s-a apucat să îmi turuie detalii: abația mai are prin clădirile alea impozante un muzeu al pompierilor, alt muzeu dedicat vânătorii, ceva brutărie și o curte liniștită, deci călugării ortodocși de la muntele Mythos cu pofte carnale au unde își astâmpăra foamea.

I-am urmat sfatul și am adăugat rapid escala în navigator. La țanc, pentru că era cât pe ce să ratez ieșirea. În circa 6 minute și după vreo 4 kilometri de la părăsirea autostrăzii, la colțul abației, am găsit o parcare gratuită și liberă. Indicatorul vă îndrumă în spatele unei stații de autobuz aflată la colț cu Brucknerstraße. Era trecut cu puțin după ora 12:00, iar când e vorba despre program de funcționare pe Google, de multe ori am aflat că acesta este trecut greșit, dar, de data asta, am nimerit la fix, la singura masă disponibilă fără rezervare. Grădina cu mese și scaune era, din păcate, out of order, deși temperaturile de afară erau mai mult decât agreabile pentru savurat o bere rece sau un spriț mănăstiresc. Iar cimitirul părea ocupat în întregime de foști angajați disponibilizați. 🙂

Dacă vreți să vedeți meniul complet, aflați că e disponibil și în variantă electronică, aici: https://www.stiftskeller.co.at/index.htm. De asemenea, țineți cont că joia e închis, iar duminica și în zilele de sărbătoare austriece funcționează cu program redus. M-a mirat că au și meniul zilei (cred că diferă în fiecare săptămână) alcătuit din supă + felul doi, la prețul absolut ridicol de 10 eurași, dar însoțitorii mei aveau poftă de șnițel vienez, la 15,50 euro. La mine în urbe, într-un cartier muncitoresc fără fițe și stele galonate, localul cu specific vienez care servește o porție de șnițel format A4 cu niscaiva garnitură cere, dacă nu mă înșel, vreo 80 de lei, deci tot pe acolo, dar atmosfera și poziționarea nu se compară. Totuși, cunoscuții care au nimerit deschis și au mâncat acolo îl recomandă. N-am de ales și acum va trebui să merg și eu, pentru comparație și recenzie. Au avut de ales între porc și pui, deși eu știam că șnițelul vienez e din vițel. Mă rog, nu le poți ști și avea pe toate, iar ei n-au strâmbat deloc din nas, mai ales când a venit mâncarea, iar viața îți dă nu doar lămâi, ci și sos de merișoare dulci-acrișoare.

Eu, contrar copertei în care sunt învelit și judecat de necunoscuți, nefiind cel mai apropiat prieten cu prăjeala, am preferat o tocăniță de vită gătită îndelung, concentrată pe gust, savoare și puțină smântânică, acompaniată de cartofi fierți în mod ecologic și presărați cu Petersilie. Atenție, nu Persil, pentru că nu este vorba despre detergent (deși firma germană Henkel care produce sub acest brand n-a fost tocmai inspirată, în opinia mea, pentru că, în franceză, persil înseamnă pătrunjel. Poate ne spune cineva din Franța dacă există și la ei această marcă, J’espère que non).

Am făcut o alegere excelentă, dar dintele meu dulce voia mai mult de la viața, tihna și huzurul austriac, așa că am comandat în cel mai austriac dialect posibil după ani de nepractică cu flegmă în gâtul palatalizat un ștrudel cu mere bio și frișcă de vacă (după gust, o să ghicesc la întâmplare și voi spune că vaca de lapte era din rasa Pinzgau :)) . Bun de tot și fierbinte, cre’că mai vreau să mai vin pe la ei.

Era să uit fix cu ce am început, ca orice mesean care se respectă la drum lung, după ce s-a asigurat că pisoarele din parcări nu sunt toate cu plată:

• Gut, Besser, Gösser fără alcool, bitte la dumneavoastră!
• Vine băiatu, Sankt austriacu’!

Și-a venit, în pahar neprihănit. Pe care l-am… golit.

La final, eu, om cinstit, am scos cardul și-am plătit. Everybody fericit! Mergeți, vă zic negreșit.