O să vă cer scuze pentru că de-acum e posibil să mai tot scriu despre diverse aspecte ale vieții de student din Belgia, dar promit că numai despre cele interesante pentru potențiale „victime” ale sistemului de învățământ liceal românesc, care caută o aulă mai frumoasă, un campus mai modern și instituții de stat cu alt tip de birocrație, uneori mai absurdă. N-am uitat că am de redactat o postare despre impactul la sosirea în Regatul Belgiei, trebuie să-mi așez puțin gândurile și recuperez. Cross my heart and hope to dye my hair when older. Nici de complexul cu chiparoși maghiari n-am uitat, e acolo, undeva în draft, o schiță. Adresată to whom it may concern, desigur.

Până atunci, am tastat la repezeală o noutate pe care n-am mai auzit-o la noi, atunci când un cetățean străin se stabilește în România, să zicem la studii. Prin prisma volubilității mele cu alienșii, am întâlnit câteva cazuri, niciunul n-a menționat procedura, dar poate au fost doar ei mai de încredere la față pentru SPCLEP-uri.

Ideea este că, precum orice cetățean UE care merge în Belgia cu intenții studioase, odată ajunși acolo, am vrut să nu pierdem timpul și să intrăm în legalitate în privința reședinței, în primul rând, apoi să facem o vizită la bancă, la un furnizor de telefonie mobilă și tot așa. Eram pregătiți cu toate docomentele relevante primite la momentul respectiv, traduse de yours truly, că de-aia am plătit ștampile Trodat acum 20 de ani, ca să le revigorez tușul cu puțin spirt (se uscaseră și se înnegriseră la față, de când nu le-am mai folosit pentru acte autorizate și am mers pe principiul Legalize joy!). Aveam inclusiv card european de sănătate, venit fix cu o zi înainte de departure. Creieeer!

Mergem întâi la facultate, să vedem și noi dacă diferă în sens negativ față de toate campusurile din străinătate vizitate în ultimii ani (doar Italia, Cipru, Suedia îmi vin în minte) dar și pentru că înțelesesem din conversațiile cu diverse instrumente artificiale și site-uri cu asistenți virtuali că facultatea eliberează un card de student, și numai cu ăla se poate merge la Casa Comunității lor pentru înregistrare. Am căscat gura prin cafeterie, ne-am dat coate: ci fain, tu nevastă, au și gâște, oi prin campus (pășteau iarbă grasă, no joke) e mișto aici. Ca la noi la țară, dar curat și ordonat. Doar că la secretariat nu era nimeni: colega care se ocupă de internaționali e în vacanță, reveniți după nine eleven… Mi s-a cam prăbușit un etaj din turnul construit cu etapele planificate pentru parcurs împreună cu studentul de mână. Bărbate, zice soața: nu dispera, cumpără o bere belgiană fără alcool și bea! Jupiler și leru-i ler!

Făcusem programare din România și pentru Casa Comunității lor, ne ducem, suntem primiți cu căldură în birouri (n-am simțit aer condiționat sau eram eu prea extaziat). Bine ați venit, cu ce vă ajutăm? Nici pomeneală că nu te ajută nimeni dacă El Ciocoflender nem tudom holander. Doar că, după ce s-a semnat declarația de dependență de adresa locală, am aflat că apoi studentul în cauză trebuie să se aștepte la ușă cu o patrulă, cu mesajul: Poliția! Deschideți!, care să vadă cu propriul lor pulan că la adresa specificată chiar locuiește un român neinfracteur (lucru mai rar, prin părțile alea). Și abia apoi, pe baza unei noi programări, va fi eliberată și o dovadă privind reședința. Ne conformăm, ce să facem, doar nu era să creez o petiție online!

Într-o postare viitoare, amintiți-mi să vă zic și cum n-am rezolvat inițial mai nimic nici la bancă, pentru deschiderea unui cont, dar pentru azi, cred că ajunge cât v-am reținut atenția, pentru care vă mulțumesc!