Din nou, despre margarină
Păi n-am eu o amintire și-o poveste care să vă meargă la inimă mai ceva ca grăsimile nesaturate, c-o fi ele mono sau Poli Timișoara? Am, că de-aia duce măgarul ani de experiență în spate, și știe ce duce.
Tot de-aia am acum un profil lipidic căruia nu îi spun pocnind din încheieturi „Adios, lipidos!”, chiar dacă am înlocuit de foarte mult timp margarina cu untul/uleiul de măsline nepipăite de nimeni în afară de fermier până le presează cu instrumente de tortură să scoată tot adevărul.
Cu ocazia scandalului care a împărțit în două românii, într-o dezbatere dihotomică a semioticii cu accent pe morfoza produselor de patiserie, mi-am adus aminte că, în vremea studenției, când magiunul de prune și zacusca făceau diferența între a face foamea și a face performanță în sesiuni, aveam o colegă care locuia în gazdă, împărțind casa cu proprietara pentru suma de 25 de mărci germane.
O doamnă atât de cumsecade, încât locuia în 3/4 din casă și duduia iarna focul în soba ei, dar cerea jumătate din cheltuielile cu utilitățile amărâtei mele colege, înghesuită în cea mai rece și neizolată cameră. În plus față de chirie. Doamna asta era soacra unui cunoscut artist român de origine germană, emigrat prin Munich ca profesor de engleză. Nu dau nume, dar prezenta în mod regulat The Golden Stag (stag and hen party including) în anii 2000, când studenții iubăreți erau în pericol mai mare ca oricând să facă copii.
Soția artistului își „iubea” mama, pesemne, deoarece îi trimitea babei pachete cu tot felul de minunății, dar, mai ales, baxuri de margarină Rama. Nu ca blocurile de beton Unirea pentru prăjituri, ci cutii rotunde cu margarină tartinabilă chiar și de la frigider, care mergea de minune cu magiunul ăla de mai sus. Ce mai: era un produs considerat premium printre capetele noastre de studenți esterificați și ultraprocesați cu toate prostiile pentru care unii au murit la revoluție.
Pentru că avea din plin și oricum nu mânca margarină, ci untură de porc pe pită și clisă, într-un târziu, după luni de păstrare în cămară, se îndura de colegă și o cadorisea cu câte 4-5 cutii deodată. Să ducă acasă de sărbători. Vai, ce gest frumos!
Așa ajungeam și eu să obțin în cămin un piure cremos, în lipsă de bani de lapte sau unt. Ba chiar și de cartofi, fulgii fiind folosiți cu succes. Până mă pune curiozitatea să văd cam ce termen de valabilitate aveau cutiile, și aflu cu stupefacție și stupind în sân că margarina aia trecuse cu mulți ani dincolo de termenul de consum recomandat.
Stricată nu era, nici nu cred că e posibil să se strice vreodată un produs atât de artificial, așa că am continuat să o consum cu aproape aceeași satisfacție. Mai alternam, desigur, cu propriile merinde aduse de acasă, dar stau și mă gândesc cât de pervertit în suflet să fii, încât să trimiți propriei mame produse expirate din alt mileniu, cumpărate probabil la preț de nimic?
Că tot am pomenit de costul chiriei acelei vremi, am văzut chiar azi, la știri, că, prin București, chiria pentru un student provincial e în jur de 380 de EUR lunar/cameră. Dacă împarte un apartament de 2 camere cu altcineva. Nu mă întrebați cât voi plăti pentru fii-miu în Belgia ca să se pișe cu boltă un manechin pe el, dar e tot cam pe acolo. Iar condițiile sunt (sper) net superioare.
Eu am o vorbă : „nu se strică, pentru că s-au folosit chimicale de inaltă calitate in procesul de producție!”
Și e valabil pentru foarte multe alte produse alimentare, din păcate.
Au descoperit unii care se ocupă cu așa ceva, că din cauza conservanților și a chimicalelor din alimente, ne conservăm și după ce murim.
Am avut și eu o perioadă (scurtă, dar a fost) când ”inspirată” de o colegă de la rafinărie, mâncam pâine cu margarină și zahăr. Nu știu săraca fată unde și cum crescuse, dar mama, chiar și în cele mai negre perioade în care abia reușea să ne pună mâncare pe masă, tot ne făcea prăjituri gustoase.
Am renunțat rapid la ”meniul” ăla, dar de câte ori aud de margarină îmi amintesc gustul oribil.
Am auzit și eu prin Germania de cazuri de decedați dezgropați din diverse motive și găsiți în stare mai bună ca în timpul vieții. Eu mi-am ales modul în care mă voi risipi printre praful de stele, nu-mi fac griji pentru afterlife. Problema e cum mâncăm cât trăim și cum trăim momentul când mâncăm, iar eu ador momentul ăla.
Nu fii tu atât de sigur de conditiile oferite la inchirieri in Belgia! Eu platesc pentru fii-mea in Lille 380 €, o garsoniera de 18 m2, nemobilata. Incalzirea e electrica, factura e in plus. E drept are si un ajutor de la stat, in jur de 150-200 €/luna.
Dar nepoata-mea, la Lyon, tocmai a inchiriat o garsoniera la parter, mobilata, 615 € (din care va deduce la fel ajutorul de la stat), cu o suprafata de 25 m2 (are o mezzanina mare, in care intra un pat de 2 persoane si un birou, e ca un etaj intermediar). DAR…nu exista fereastra! Am halucinat când mi-a spus. Singura sursa de lumina si de aerisire e prin usa, jumatatea de sus e cu geam. Sper ca da intr-o curte si nu in strada. In Paris, locuia intr-o garsoniera de 11m2, platea la vreo 700 €, ca de, era in buricul orasului, in cartierele frumoase. Eu n-am fost acolo, copii mei, da si au zis ca era ok, avea WC si dus in interior, nu pe culoar, plus microunde si un fel de minibucatarie.
Contract avem cu toate costurile incluse și neincluse, poze avem, știm camera, suprafața, condițiile efective le vom vedea la fața locului. Voi reveni cu informații.