Viața la țară: dulce sau amară?
Cine a crescut cu așa ceva în casă, să ridice mâna sus! Lavoarul cu lighean metalic recuperat din casa bunicilor a dispărut într-o noapte, când vizavi meștereau la o casă niște muncitori care tocmai terminaseră lucrarea. Pentru cei mai tineri, lavoarul a fost precursorul măștii actuale pentru chiuvetă. Practic, un fel de masă decupată.
Am și filmat, ca să vedeți că funcționează (cu apă din puț deznisipat ca la carte).
Tehnologie primitivă, dar își face treaba, atunci când nu ai trasă apă curentă, nici canalizare și nici energie electrică. Data viitoare când mai ajung la grădina mea, lucrată de socrii mei, vă filmez și pompa rusească din fontă. Cu puțină vaselină și un strat de vopsea din când în când, pompa nu are moarte. Spre deosebire de soldații lui Putin.
Dacă nu ar fi atâția țânțari și nu m-ar enerva muștele, m-aș duce mai des. Și dacă soacră-mea nu ar stropi straturile de legume cu lapte (că așa a văzut ea pe internet), încât miroase uneori ca la stână, deși mie îmi place brânza.
Când am cumpărat terenul acum 18 ani (parțial cu credit), eram singurii care mergeam în mod frecvent „la grădină”. Am plantat pomi, am împrejmuit parcela și am pus 100 de metri liniari de glădiță adusă de la Movila Vulpii, împotriva animalelor cu copite, și pământul ne-a mulțumit cu recolte chiar bune în fiecare an. Avem în fiecare vară cartofi, roșii, fasole, ceapă, dovlecei, porumb de floricele, căpșune, cireșe, vișine, caise, gutui, mere. A contat probabil și faptul că înainte, acolo fusese teren agricol bine fertilizator. Încet-încet am adus și o căsuță de grădină (spartă de 2 ori, acum arată ca o fortăreață din Medellin) , o canapea și alte lucruri utile pentru a sta peste noapte. Ceea ce, spre rușinea mea, eu nu am făcut niciodată.
Dar eu nu sunt un grădinar. Dau cu motocoasa de vreo 2-3 ori pe an, dar cam atât. Știu că nu sunt făcut să îngrijesc pământul, să plivesc și să stau aplecat ore întregi cu săpăliga. Pur și simplu nu mă lasă nici durerile de spate. După cum am spus deja, socrii mei sunt eroii fermecultori care își dau tot interesul, și tare mi-e teamă că, după dispariția lor, totul va cădea în paragină. Sau poate mă va schimba și pe mine pensia (dacă o apuc). Who knows?
Pentru cei interesați, am pus ieri pe Facebook un video care arată de ce zmeurei mele de grădină îi merge atât de bine. Tis funny, să știți. Primitiv, but funny.
Cam atât pentru moment. Dacă aveți gânduri de împărtășit pe această temă, sunteți invitații mei.
Mulțumesc tuturor pentru că îmi citiți rândurile.
Al vostru,
Cârnatele Coroanei neatârnate în cui
P.S. Vive la France! From Bastille with love.
Movila Vulpii, lângă Km6? Am lucrat 7 ani la începuturile carierei acolo, unde e acum o colonie penitenciară în regim deschis, sau cum dracu i-o zice.
Viața la grădină e relaxantă. Și oricare muncă fizică. Îți spune unul care a trecut de la stresul de la birou în pădure. Mai adun câte o căpusă, un țânțar, un tău e, dar trece!
Da, aia e. De prin zona aia știu că se aduc cornurile școlare din programul Cornul și laptele.
Totuși, poate contează și dacă grădina aia e în rural sau în urban, sau dacă e în spatele casei.
Cum ziceam, poate mă mai schimb și iese la iveală piticul de grădină din mine.
Asta e instalație modernă. Bunica avea căldare, cu câniță cu toartă lângă plus săpun și lighean pentru „zoaie”. Și insista să ținem cănița doar de toartă când ne spălam pe mâini, că mai aveam (4 nepoți) tendința să o folosim și în alte moduri, precum cu arătătorul sau mijlociul de toartă și degetul mare pe buză. Iar ea, înainte să se spele pe mâini, rupea o frunză din copacul de lângă, o așeza între degetul arătător și cel mijlociu și apuca toarta între cele 2 degete. Dulci amintiri, deși atunci mi-era oleacă dor dulce de robineții de acasă. Și că nu îmi urmărea nimeni cu ochi de uliu mișcările din jurul lavoarului. :))
La mine, când rămâneam la bunici vara, igiena la țară era cam deficitară. Nu suportam nici săpunul de casă leșios și nici nu aveam instalație de-asta, doar un lighean cu apă rece ca gheața. Pe dinți ne spălam cu sare și cu arătătorul, când ne aduceam aminte. Cana de apă era sursă de adăpare pentru toată copilăria de pe uliță, că doar tot noi împărțeam pe rând carameaua tare ca piatra, câte-o limbă fiecare.
Io mi-s floare de ghiveci, viata la tara e pentru mine ca-n poezia lui Topirceanu. Bunicii materni locuiau intr-un sat râpos (la marginea unei râpi), cu comoditatile la exterior, in patria mustelor si-n miros de vin. Nu i-am frecventat mai mult de 3 ori in viata si atunci insotita de parinti. Singura nu le-ar fi dat prin cap sa ma lase si mai bine mort decât comunist…aaa, peizan.
Am crescut la bunicii paterni, intr-un apartament dintr-un bloc construit intr-un cartier genial. Arhitectii, cu studii la Moskva ori ba, au amenajat spatiul intr-un mod de invidiat, blocuri mici, aerisite, cu terenuri de sport, locuri de joaca si enorm de multa verdeata. (Când te vei duce sa-ti recuperezi feciorul poate vei avea ocazia sa treci prin cartierul odata numit 7 Noiembrie).
Dacă nu am timp sâmbăta asta, poate peste 2 ani, dacă se decide pentru UMF din Târgu Mureș. Din ce am căutat pe net, cartierul ar trebui să fie prin zona căminelor studențești/facultății de medicină. De Tg. Mureș mă leagă weekendurile cu familia pe platoul Cornești, la zoo, sau concursul Micii Sanitari, unde celălalt junior a câștigat locul 1 pe țară în clasa a IV-a. Sau aeroportul Transilvania, că de acolo am zburat o vreme în escapade urbane. 🙂
Am crescut la curte, în oraș. În orașul Ploiești. Am avut grijă doar de mâțe și câței. Aveam o grădină mică în care tata a plantat un cais, un vișin și un piersic. Câte un pom pentru fiecare din fetele lui. Al meu era caisul. O singură dată au apucat fructele să se coacă. În rest le preferam verzi, spre disperarea mamei.
Cele mai multe fructe le-a făcut vișinul. Dar toți s-au îmbolnăvit după destul de puțin timp. Am presupus noi că apropierea de castan nu le-a plăcut.
În rest arunca mama semințe de flori printre crăpăturile din betonul din curte și apoi era sport extrem să ai grijă să nu calci florile.
Mi-am dorit să merg și eu ”la țară”, dar n-avem rude la sat. Așa că singurul loc care mă apropia de munca la grădină sau animale era satul în care mergeam la mare vara. Și era cel mai frumos loc de pe pământ!
Mi-ar plăcea un castan comestibil, dar nu e zona potrivită. De vreo 4 ani ne chinuim cu 3 smochini, care iarna se resetează de frig. Sunt primiți de la un vecin cu grădină în oraș, unde e mai cald, și care are rod în fiecare vară. Vreau smochine roșii ca în Grecia :). Piersicii dau semne de slăbiciune, dar mai am borcane cu gem, o minunăție. Ca să nu mai fac cheesecake, a luat soacra toată zmeura și a făcut dulceață. Nu e de vânzare 🙂