Așa cum călătorului îi șade bine cu drumul, și blogului îi șade bine cu postări. Așa că sper să se umple și blogul, cum m-am umplut și eu de mătreață, după ce m-am spălat cu noul șampon pentru Cap și Umeri acum peste 30 de ani. 

De fapt, viața mea de adolescent a început nu cu o scuturare de mâini ca între băieți, ci cu o scuturare de jerseu negru. 

Era ea: mă rog, nu asta din imagine, ci una adevărată. 

Ursula Vițică (get it: ursu la vițică!😉) (așa o porecliseră colegii, v-am zis (mai jos) că era cam matahală de fel, dezvoltată cu mult față de celelalte fete de a V-a, dar pe ea o chema, de fapt, Ana-Maria. Nu farmacia. Doar Ana-Maria. Stătea în banca din spatele meu, era o fată ca o Lada rusească așa, dar foarte simpatică, cu 2 codițe împletite și săritoare (aici fac un șpagat, ca Nicușor Dan în materie de politică externă: Cel de sus o înzestrase cu cele trebuincioase unui sugar flămând, deci la ora de sport era o adevărată încântare să o urmăresc cum sare lada, capra etc. în tricou alb. Fără sutien, de unde așa ceva în anii 90). Fredonând pe mute: boiz, boiz, boiz, haideți veniți la lapte! Boiz, boiz, boiz, decolteul le desparte!

În fine, a observat că mă tot scărpinam în cap, și nu pentru că nu știam să rezolv problemele de pe tablă, a văzut mătreața proaspăt produsă și mi-a scuturat-o (din nou: mătreața) cu două mișcări pline de afecțiune, ca palmele aplicate cu iubire de tata peste ceafă. Doar că ea nu văzuse că eu, după cum aveam prostul obicei la ora de matematică, unde eram mai paralel ca paralelipipedul, țineam stiloul în gură, stilou pe care l-am mușcat când am tresărit, surprins de atingerea măiastră. Stilou cu peniță de aur, corp de culoarea jadului, cerneală de culoarea Mării Egee, amestecată cu…saliva mea. Da, mușcatura premolarilor mei zdrobise rezervorul de cerneală ca un crocodil piciorul unei antilope gnu aflate în marea migrație anuală. Limba mea simțea gustul metalic, dar nu era același gust ca atunci când îmi curgea sânge din nas și eu trebuia să-l înghit, că n-aveam voie să murdăresc batista. Era un gust mai, cum să spun…n-am mai apucat să reflectez asupra gustului, că m-a chemat proful la tablă. 

Era vremea să-mi ardă încă un 3, că era trimestrul al 3-lea și eu aveam media 7 pe celelalte două trimestre. Adica 4 și 3. Plus 3, face media 10. Pe toate trimestrele adunate. Whatever. În rest am fost de 8-9 la celelalte materii. Moooie, fraere! Tot la uman am ajuns. Băi, și face proful o față când ajung la catedră, cu gura plină de cerneală și rânjind fasolea. Ce mai, welcome to Zombiland: auzi la el: vrei să mă mănânci? Da ce sunt eu, cap de cretă? (aluzie la reclama copilăriei: așa cum cerneala penetrează această cretă, așa și peni…ța penetrează hârtia, dacă apeși prea tare. Sfat primit de la (dez)Virginica, vecina de palier mai mare cu 3 ani.) M-a trimis la baie să mă spăl și nici că m-am mai întors până la pauză. Cum altfel, era prea fain să joc fotbal cu elevii de serviciu, pe hol, cu manualul ala gros de istorie pe post de minge. Pauză de nostalgie latină: o, tempora, o, mores. Adica: oh, creveți tempura, oh, I want more. Și un gât de nectar de piersici bio, cum numai la ABC-ul de la colțul școlii găseam. 

Hai că v-am ținut destul în suspans.

Și cum ziceam, vine pauza, revin în clasă, îmi fac curaj și, fiind și eu mai voinicel așa, și plăcându-mi atingerile Ursulei, mi-am zis în gând: ce-ar fi să îi cer prietenia? Așa că mi-am luat inima în dinții încă pătați de cerneală, mi-am dres vocea și am început, timid: auzi, tu ai prieten? Gălăgie în clasă, ea desena, colegele săreau coarda printre bănci, pe la urechi zburau avioane, n-a auzit fata, iar curajul meu s-a stins ca artificia la jumătatea sârmei. Am făcut stânga-mprejur și mi-am jurat să nu îi mai vorbesc niciodată. Spoiler alert: mi-a devenit colegă de bancă în liceu, coatele noastre s-au atins atâtea ore pe masa rece de faianță de laborator, dar abia dacă scoteam 2 vorbe nelegate de școală. Bou, I know. Cam atât pe azi, că am program de corporatist și tre’ să mă pontez, doar nu-s nebun să fac ore suplimentare neplătite?