As my old pappy used to say: fiule, în viață, orice ai face, ascultă la mine: în urcușul tău spre vârful ierarhiei, să nu calci niciodată pe cadavre.

Și-am încercat să-l ascult, chiar am încercat, dar în viață nu e ca în sensul giratoriu, să te mai rotești o tură dacă ai greșit ieșirea. 

Să revenim. Să îmi revin. Eram cu familia în vacanță la un bazin cu apă kăkănie, era vară, eu învățasem recent să înot cățeleasca (cel mai basic stil ever, practic dai din mâini și din picioare cât să nu te scufunzi, ținând capul la suprafață și respirând ritmic) și mă simțeam ca Julien Ceapă, regele piscinei, varianta de buget, adică fără colac, aripioare (aș fi arătat penibil cu găletușa KFC în bazin). După o binemeritată pauză pe șezlong, cu un Aperol în mână deget în nas, cu celălalt în buzunar buric și încins cu imaginea lui Sandy Bell în cap, am decis să intru în piscina cu apă temperată, să mă răcoresc. Și nu pe la treptele destinate intrării progresive, ci pe la scara din partea cu adâncime de 2,3 metri. Gravitația m-a lansat la apă cu un pleoșc spectaculos, avântul meu s-a spart ca șampania de proră, cățeleasca mea s-a transformat în bâțâit din picioare și disperare și, tocmai când credeam că mă duc la fund, am călcat pe o suprafață fermă, dar moale, ca o platformă tapițată. 

Sunt salvat, mi-am zis în gând, dar pe ce-am călcat? Să fie un covor în apă, un cauciuc, un câine mort? M-am împins din brațe înapoi spre scară, îngrozit de această ultimă idee și, ca orice mucos puber, am fugit la tata să-i spun ce-am pățit. Pe mal, m-am intersectat cu un grup de turiști care căutau cu disperare un bărbat care nu se întorsese la cearșaf și atunci m-a străfulgerat realitatea. Nu călcasem pe niciun covor, ci pe spatele cuiva. Cu genunchii tremurând, le-am spus că am atins în apă ceva ce pare să fie un corp uman și le-am indicat zona, tata apăruse deja lângă mine și a sărit în apă împreună cu salvamarul alertat de zarvă. 

L-au depistat rapid, pentru că nu mai era nimeni altcineva în apă, toți ieșiseră îngroziți, l-au tras pe margine și au început resuscitarea, în bocetele familiei. Tata m-a luat rapid de acolo și mi-a ferit ochii, dar vestea deja se dusese: a fost descoperit mult prea târziu, deja stătuse sub apă mai mult de o oră. O oră. În timpul în care eu confecționasem bile din muci și scame din buric, altcineva, probabil cu oareșce alcool la bord, făcuse infarct la contactul cu apa rece. Era al treilea pe vara respectivă și probabil că nu ultimul. Era în drum spre mare și familia făcuse popas de răcorire la ștrand. Un fleac. O eternitate.