Pimple Popper
Trebuie, dar trebuie să vă mărturisesc una dintre pasiunile mele. De fapt, nu trebuie, dar, în lipsă de creativitate pe alt subiect, e bine ca orice idee îmi vine în cap să fie rapid pusă pe blog, că doar de-aia am jurnal public, ca să mă stoarcă toată lumea de opinii.
De altfel, cred în continuare că web logul trebuie să fie despre opinii și idei ale autorului, nu despre articole postate de alții pe internet și preluate spre veșnică ridiculizare de tip: ia priviți și la ăsta! Frațiware, ce proști sunt ăștia cu CG și altele. Astea se dezbat în toaleta lui Zuckerberg, nu aici.
Am observat totodată interesul foarte scăzut pentru conținutul pe care îl postez și, în afară de cei câțiva fani cărora le mulțumesc pentru că mă vizitează des, nimeni altcineva nu mișcă în front, deși am pus pe site inclusiv butoane de apreciere. Dă-le oamenilor cadouri, cică, și vor roi ca albinele la stupul de viespi. Asta așa, ca o paranteză. Lipsă de inspirație sau nu, dar încă de la început mi-am propus să nu atrag public de WC public. Mai bine oameni civilizați, care știu să glumească cu capul de pe umeri, dar nu și atunci când vine vorba despre spălatul pe mâini. Și uite-așa am divagat iar.
Dacă despre interesul meu pentru propria persoană cu gabarit depășit v-am convins, că tot veni vorba despre conținutul fetid de pe rețelele de socializare, m-am gândit să vă împărtășesc și pasiunea mea pentru stors: storsul coșurilor.
Prieteni și prietene, vă zic cu mâna în dreptul inimii că prefer să storc un coș pompos, decât să mănânc ciocolată amăruie. Iar asta e something big: Barulea față în față cu un baton de ciocolată ignoră dulcele și își ascute unghiile, pentru a sparge o punguță cu puroi.
Deși știu că nu e o metodă bună, ci, conform opiniei medicale, coșurile trebuie înțepate în lateral cu un instrument ascuțit și sterilizat, eu aplic mereu metoda celor două opozabile și atac problema din ambele părți, pentru a forța materialul purulent să iasă afară.
Cu aceeași satisfacție privesc și emisiunea eponimă de pe TLC, „Dr. Pimple Popper”, cu al ei concert de stoarceri dermatologice intitulat „This Is Zit”. Ăsta sunt, cu coșuri defilez. Apropo, ați observat noua formă de mascare a coșurilor, preferată de către adolescente? Steluțe adezive, de regulă negre, care se aplică peste coș, în detrimentul machiajului (ceea ce pe mine mă bucură, nu agreez deloc înfrumusețarea excesivă folosind tencuieli și pure cosmetice).
Sunt extrem de foarte curios ce părere aveți voi vizavi de acest subiect. În traducere liberă, dacă și voi sunteți pasionați de arta tradițională a coșurilor stoarse de mână, scrieți aici, pe blog, pentru că coșurile din familie nu se storc în public. 🙂
Pe tradițional 🙈
Scurt și cuprinzător. Să intre următorul!
Aș vrea io, da’ nu mai am ce.
Stai să stau strâmb și să cuget drept: nu servești coșuri pocnitoare, ai descoperit tratamentul minune? Ru(do tell)!
Eu am descoperit doar cum e viața fără coșuri. Și mă bucur de ea așa cum e.
La 56 de ani am ajuns să am un furuncul pe omoplatul stâng. Îți dai seama ce frustrare că nu îl puteam stoarce. După multe lenjerii murdărite la maturare, n ajund la dermatolog să mă opereze. Mi-a luat 300 de lei nemernicul după ce i-am zis că 400 e un lux pe care nu mi-l permit.
Mă uitam cu fiică-mea la TLC😜
Poate ai auzit de ihtiol, trage petrolul ăla puturos tot din furuncul/coșurile dificile, cu țâțână adâncă și dureroasă. Durează câteva zile, dar garantez că se rezolvă. Dacă e adânc, gaura rămasă se repară singură în timp, dar lasă urmă. Cel mai nasol cică e în talpă, dar eu am avut sub o bucă, fix pe pliu, de la o rojnăitură și a fost crunt.
Un coș e o problemă pe care nu mă dau în lături să o rezolv, nici la mine, nici la alții. Țin minte și acum o fază din generală cu o colegă care a venit la școală câteva zile cu un ditai coșul alb, fix pe nas. Eu stăteam undeva în spatele ei, dar îi vedeam constant profilul și simțeam un disconfort teribil. Unii colegi șușoteau, se hlizeau, alții declarau că nici nu se pot uitau la ea, îi scărbea acel coș. După câteva zile coșul a dispărut, lăsând loc semnului roșu de rigoare. Cu mintea de acum, regret că nu am făcut ceva să grăbesc dispariția acelui coș.
Legat de butoanele de apreciere/neapreciere de pe bloguri, personal am decis să nu le folosesc. Nu e reavoință, pur și simplu prefer aprecierile sau neaprecierile articulate prin vorbe sau demonstrate prin fapte.
Mie mi-e ciudă cu cele la care nu ajung și trebuie să apelez la „nepricepuți” care nu procedează cum trebuie și doare parcă mai tare.
Eu apreciez orice apreciere și încerc să răspund la tot ce se comentează, mi se pare de bun-simț și acum chiar nu am prea multe de făcut în acest sens.