Am văzut la un prieten virtual zilele trecute fotografia reprezentativă și, după ce i-am cerut voie să o folosesc (aflând că sursa e necunoscută), mă simt în siguranță psihologic vorbind să vă spun trauma prin care am trecut acum 40 de ani, și care nu a necesitat tratament prea scump. Doar o prăjitură cartof și niște frișcă naturală, pe ascuns. Cam asta este și prima mea amintire, la vârsta de nici mai mult, nici mai puțin de 4 ani.

Eram în grupa mijlocie la grădiniță, aflată la câțiva metri distanță de școala unde profesa tata cu avântul muncitoresc specific evidențelor pe hârtie ale vremii. In fact, de la geamul holului, de la etajul 2, atunci când venea ora de plecat acasă (mai exact, de venit un părinte după mine), eu îl vedeam în fiecare zi pe tata cum ieșea pe la scara ierarhică a profesorilor, coborând de pe cea mai înaltă treaptă executivă, cea de director, cu servieta de piele maro, și se îndrepta spre grădiniță, ca să mă ia acasă, la prânz (deși era program de 8 ore, eu refuzam să beau ceaiul ăla spiked cu substanțe adormogene și așa scăpau și îngrijitoarele, și eu).

Până în acea zi fatidică când, copleșit de grijile neînscrierii voluntare în partidul de pile și relații, pe la ora 12:00, eu cu burta plină de lapte de pasăre, nelipsit din meniul zilnic, îl văd pe dragul meu tată cum iese îngândurat pe poarta școlii și, în loc să o ia spre grădiniță, face stânga și se duce direct spre casă.

Aș fi ipocrit să afirm că mi-am păstrat calmul că un castravete feliat într-o salată cu mărar, dar, mucos mic fiind, am început să bat cu palma în geam și să mă agit, galben la față ca un brifcor de portocale (îmi vedeam reflexia în geamurile de calitate comunistă). A venit repede și educatoarea, ca să nu trezesc toată grădinița și să creadă tovarășul director că e loviluție în a sa instituție.

Degeaba am făcut eu tantrumuri de parenting, tata nu a mai venit în ziua respectivă după mine. Am stat lipit cu nasul de geam și cu obrajii plânși până târziu după ce plecaseră toți copiii, și abia după ce a fost sunat un vecin a apărut și mama, ajunsă cu greu acasă cu trenul de navetiști. Asta am aflat mai târziu, dar tata pur și simplu nu a putut să se întoarcă după mine, fiind chemat și interogat de niște tovarăși la sediul inspectoratului școlar. Fără urmări fizice vizibile, din fericire.

L-am iertat, dar nu am uitat. Și, de câte ori ajung prin orașul natal, trec și pe lângă clădirea grădiniței, transformată acum în bloc de locuințe, iar la geamul holului comun de la etajul 2 văd silueta unui puștiulică terorizat că a fost uitat la grădiniță.