Nu știu dacă v-am mai spus, dar eu am bunul obicei educat de mic copil, încă de când am fost mușcat de un maidanez pentru că l-am mângâiat pe o zonă dureroasă dintre urechi, de a vorbi cu animalele întâlnite pe stradă. Dacă îmi sunt dragi, îi abordez cu: măi, pisoi! Motanes! Ce faci, cuțulache? Aricel, tu aici? Dacă nu le prea am la suflet, le iau cu: fugi de-aici, șobolan cu aripi! (am un porumbel pestriț în cartier, acum câțiva ani, în fiecare primăvară, voia să își facă cuib pe pervazul exterior al ferestrei de la cămară și l-am tot alungat, până a înțeles aluzia prietenoasă, dar a rămas în zonă și, cumva, în sufletul meu altruist, parcă mă bucur când îl văd… fugărit de pisici).

Ce voiam să vă spun, de fapt: eram în Oltenia, parcasem mult mai departe de cule, tocmai ca să mai ung puțin articulațiile secătuite de lichid sinovial, și m-am oprit să discut cu un om care culegea niște pere jambon, mari ca în basmele curățate de omizi chiar de Petre Ispirescu, cu mâna lui:

• Bună ziua! Aveți și de vânzare?
• Dacumsănu! 15 lei kilu’, nestropite, nenimica.
• E cam multicel, totuși, încerc eu, timid, negocierea.
• Dacă luați 2 kile, vi le dau cu 20. Da’ n-am cântar, vi le dau la ochi.
• Bine, de acord. Am eu niște mici pungi sub ochi, dar stați să iau o pungă mai rezistentă din mașină (aveam încă punga de hârtie de la meniul KFC primit la Bran, luat la pachet)

Când revin la poarta omului, acesta deja pregătise grămada cu pere frumoase și intrase până în casă, dar în curte își făcuse apariția și un porc de-ăla model Panda parțial, cu dungă neagră pe mijloc, care începe să molfăie vesel din grămada de fructe. La care eu nu mă pot abține și îl iau la rost: bre, Ghițucă, îmi mănânci perele? Tu nu ești sănătos! Și unde nu se oprește porcul din activitatea nutritivă, își ridică râtul către mine și privirea lui suină mai-mai ar fi vrut să zică: tu te-ai uitat recent în oglindă? Apoi își continuă tacticos clefăitul. Noroc că s-a întors și proprietarul și a salvat ziua, am încheiat tranzacția și… încă mai am 2 pere în bol. Și n-o să ghiciți în vecii vecilor pe cine am întâlnit mai pe seară, pe aleea izvoarelor din Băile Olănești, cu pere jambon de vânzare, tot la 15 lei kilogramul.

Și nu știu cum să vă zic, dar porcul ăsta era clarvăzător, pentru că, doar cu o zi înainte, am profitat de oglinda în mărime naturală din hotelul craiovean unde am adăstat să treacă noaptea și mi-am tras un selfie de memento, (zi să) mori (tu)! Și, ori oglinda aia slăbește în ochii privitorului, ori am câștigat la pantalonii Lotto fără să răzuiesc colăceii, dar parcă nu-mi arăt kilogramele din dotare. Așa, judecând după apariția mea anti-anorexică, cam cât îmi dați peste sută? Ca greutate, nu ca ani.