Împachetează-te
Pe vremea când frecventam școala de muzică și zdrăngăneam vioara pe drumul de 20 de minute dus, 15 minute întors (înapoi spre casă foloseam cutia viorii ca tobogan pe balustrada betonată a unor trepte folosite ca scurtătură), uitându-mă cu jind la colegii care ieșeau afară să se joace, iar eu eram singurul care se lupta cu portativele de două ori pe săptămână în cadru organizat, una dintre profesoare, de etnie maghiară, avea obiceiul de a-mi spune la finalul celor două ore care se scurgeau la fel de lent ca o clepsidră într-o saună încinsă peste măsură: împachetează-te!
Acestea erau cuvintele eliberatoare, semnalul mult-așteptat, știam deja ce înseamnă: eram liber să pun vioara înapoi în cutie și să plec acasă, spre Victorie (știți voi, jocul ăla cu două echipe și un singur portar, care degaja mingea peste cap, cu spatele întors).
Dar muzica a rămas cu mine, chiar dacă acasă repetam până căpiam ca ardeiul sonate și menuete la vioară, mai ales înainte de serbări, în fața geamului, mai mult cu ochii la miuța din parcare sau la rarisimele bătăi cu bulgări, iar arcușul scotea sunete deloc plăcute pentru urechile vecinilor. Noroc că perete în perete cu mine repeta o fată la pian după un program la fel de chinuitor și clămpănea mai tare ca mine din clape, debordând de talent. Ce să zic: music to all the ears, cu toate ciocănelele lovite în calorifer!
Dacă vioara nu s-a lipit de mine precum sacâzul de arcuș, măcar am învățat începând cu școala generală să prepar niște mâncăruri de te lingi pe degete, chiar dacă nu arată ele cel mai profi. Iar astăzi, dis-de-dimineață, în loc să pornesc căldura, căci era cam friguț în casă, am pregătit cu pricepere și talent un simplu sandviș la aparat pentru recreația mare a marelui moștenitor de-al doilea, căruia i-am spus: împachetează-te! Și sandvișul repede s-a învelit singur în folie de aluminiu, ca să rămână cald pentru cât mai mult timp. Al doilea sandviș este pentru colega de bancă, pentru că, de la o anumită vârstă în sus, dragostea mai trece și prin stomac, nu își dă doar coate.

A chinuit si unchi-miu o vioara (si ea pe el si pe parintii lui), pe care am recuperat-o eu si varu-meu. Nu ca am fi vrut sa studiem instrumentul, nu, era doar asa, de joaca. Dar n-am priceput niciodata cum reusesc unii sa scoata niste sunete armonioase, frumoase, iar noi, astia din familie, cu studii sau fara, reuseam doar scârtâieli de banshees.
Probabil că dacă nu aș fi fost obligat, mai târziu mi-ar fi plăcut să învăț singur, dar am rămas doar chinuit de voce și prin concerte sub duș.
L-am chinuit pe junior un an la trombon, a suflat el ceva la început, dar când a început să devină complex am returnat scula la magazia școlii 😎
Mai bine, dacă nu e de el.