Totul a început la final de iulie. Eram o tânără familie, băiețelul de 3 ani ne umplea viața de fericire, dar am vrut noi să ne sporim șansele de a avea cine să ne dea o cană cu apă la bătrânețe, așa că deja implantasem cu precizie chirurgicală sămânța pentru al doilea copil. Cred că aș fi fost un doctor bun, chiar dacă leșin de poftă când văd sângerete. Sarcina avansase bine până la 28 de săptămâni, știam deja că va fi tot băiat, me very happy, toți ceilalți bărbați din familie produseseră doar fete. Câți ca mine? Nime.

Și vine aniversarea soției. Cum încă de pe atunci eram bărbatul ideal, ocupat nu doar cu pescuitul măturatul, ci și cu teambuildingurile excursiile în familie sau cu petrecerile surpriză, în drum spre casă am ridicat tortul de 2 kg cu poza comestibilă a soției și buchetul de flori comandat. Treizecișiunu de trandafiri atât de roșii, că mureau macii de invidie, nu alta. 

Invitații au venit cu cadoaie, cu plicuri, cu urări sau cu mâna în fund, noi nu ne-am supărat, eram tineri și bucuroși de prezență și distracție. Happy days! Pe vremea aia știam doar două și „bune”: pizza Hot, cu porumb și ketchup, și Blue Viking. Ăștia din urmă aveau o blasfemie de pizza party cu telemea și ouă ochiuri și, cum cantitatea e importantă când vin rudele nedorite, am ales cu portofelul. Mi s-a făcut o poftă de pizza aia scriind, dar mă abțin, citind acum recenziile.  

On second thought, azi e promoție la mapizza, articolul e gândit să apară abia mâine, ce-ar fi să fac o pauză de după-masă?

Zis și mâncat.

Să continuăm: dacă tot nu era nimeni fumător și alcoolul era interzis, s-a băut puțin Rauch (sau era Pfanner? Uite că nu mai știu), am tăiat tortul cu lamulțeanul tradițional filmat la o calitate execrabilă cu telefonul mobil în format .3gp și am cam început să  trimitem invitații la casele lor, că nu era weekend și a doua zi unii mai și lucrau. Noroc că soră-mea a rămas ultima și, tocmai când în sfârșit ce păcat că pleca, îmi spune soția: cârnate bărbate, ceva nu e bine, mă doare burta și am ceva sângerări. 28 de săptămâni, da? Cam devreme, chiar și după calculele mele de filolog.

Ginecologul de la prima sarcină emigrase între timp, așa că soră-mea a rămas cu băiatul, iar noi am ajuns la urgențele lui Dr. Sbârcea, cu taxiul, dar fără pile. Se făcuse ora 22:00. De gardă era un doctor tânăr, acum să tot aibă vreo 50 de ani.  Contrar experienței și gurilor vremii, s-a purtat cu o empatie și cu un profesionalism medical cum nu credeam că este posibil. În urma examinării temeinice, ne-a spus ferm și pe un ton serios: doamnă, dacă vreți să nașteți cu bine, lăsați-mă să vă internez chiar acum. Aveți placenta praevia. Ne-a explicat riscurile, am ales din priviri: internare. 

Angajatorul meu a fost înțelegător, m-a lăsat să mă mut cu echipamentul de lucru acasă, pentru a putea supraveghea și copilul.  

Zilele și săptămânile au trecut, trandafirii s-au ofilit, sângerările nu s-au prea oprit, dar erau ținute sub control, atât timp cât nu strănuta prea tare. Doctorul  injecta ceva, nu vreau să spun prostii din amintiri, cred că se numeau surfactanți, pentru a accelera dezvoltarea plămânilor bebelușului. Eu mergeam zilnic în vizită cu păpica bun, că doar mâncarea de spital nu era cea mai gustoasă, și săptămânal cu compot de piersici, juniorul venea de fiecare dată cu câte un desen făcut cu mândrie și stângăcie. 

Status quo-ul a rămas neschimbat până când sarcina a ajuns în săptămâna 34. Am sărbătorit cu un kürtos gumos și cam crud, luat de la un festival organizat pe arenele Olimpia, în apropiere de maternitate. Era duminică după-masa. La despărțire, deși știa că nu are voie, soția s-a aplecat să îl ia ușor în brațe pe ăla micu. Apoi, eu am plecat acasă, nebănuind nimic, dar după vreo 3 ore m-a sunat o asistentă: felicitări, e prematur băiatul, dar e sănătos! 47 cm lungime și 2,5 kg, scor Apgar 7, apoi 9, la o oră distanță. Mai spre miezul nopții s-a dezmeticit și soția și m-a sunat, eu încă stăteam ca pe ace, nici pomeneală să dorm. Ce se întâmplase: din cauza efortului făcut cu aplecatul s-a produs o hemoragie masivă, iar medicul obstetrician a fost chemat de urgență pentru cezariană. Am fost norocoși, locuia la 10 minute de spital, iar anestezistă a fost chiar soția dânsului. Din nou, veșnică recunoștință cuplului medical! 

Ce voiam să vă mai spun: ne-am chinuit ceva timp cu un wheezing/astm, dar am biruit, după ser fiziologic, Ventolin și Flixotide la nebulizator de două ori pe zi și legănat la malul mării, în aerosoli de valuri sparte, de două ori pe vară, timp de 3 ani. Ajunsesem să ocolesc cu ochii închiși fiecare baltă și groapă din digul farului din Mangalia, acum cunoscut și drept digul pisicilor. El nici nu știe asta (și nici nu a cerut să se nască, ca să ne plângem cât ne-am chinuit cu el), că poate ne-ar aprecia mult mai mult ca părinți, dar eu sunt răbdător și am convingerea că e doar o etapă emoțională încărcată și lucrurile se vor schimba.

Acum are 16 ani, 1.95 m înălțime, deci înalt ca gardul și deștept foc, și pleacă curând într-un scurt schimb de experiență Erasmus. 

Guys, dacă aveți și voi povești adevărate ce merită ascultate, feel free to write me! Mi blog e su blog!