Dacă la mine place băile termale, aflați domniile voastre că, nu departe de complexul acvatic recenzat de dimineață, se află o cârciumioară la șosea, unde vă puteți încălzi atât stomacul, cât și sufletul, mai ales după o zi petrecută în bazine… calde. Acceptă atât românuri, cât și plata cu cardul, ca peste tot prin Ungaria, deci nu vă faceți griji că vecinii noștri vor să adopte moneda euro înaintea noastră. Au și o minigrădină zoologică alături, cu exemplare frumoase de Mangalița, oi și iepurași, precum și o microgrădină japoneză, în care n-am intrat tura asta. Dar au și copiii ce face, cât timp vine comanda, care oricum vine destul de rapid și e păcat să mângâie porcii înainte de masă, apoi să înfulece un șnițel din porcul mângâiat de alți copii cu câteva săptămâni înainte.

Pentru că și în HoReCa-ul lor viața e greu, au introdus conceptul de meniul zilei. În postarea de mai jos în acest sens, fără să consult dicționarul, vreau să văd dacă ghicesc ce scrie și, dacă cunoașteți limba maghiară mai bine ca mine, vă rog să mă trageți de mânecă și să-mi spuneți. Așadar, avem: supă de ceapă franțuzească, șnițel de pui în crustă de susan și piure de cartofi. 2k forinți ar fi cam 30 de lei. Not bad at all.

Dar pe mine mă știți, eu gătesc destule meniuri ale zilei, nu mă încurc cu firimituri de-astea și, când scap în concediu la Revolut, aleg să fiu constant și consistent. Dar, pentru că există un dar, în ultima vreme, ca să ne prefacem că mâncăm mai puțin în cuplu, am hotărât că tot ce comandăm împărțim la doi. Când nu comandăm două feluri doi. Și pentru noi doi, masa servită în etteremuri ungurești trebuie să înceapă cu o supă-gulaș de vită care, în acest caz, a fost pur și simplu dumnezeiască. Nici n-a mai trebuit să adaug fulgi de chilli Scotch Bonnet, pentru că a fost picantă exact cât trebuie. Ioi!

Nu ne-am atins de pâine, pentru că știam ce urmează: un duet la platou, din care ne-am înfruptat în tandem. Soția, căreia, după 25 de ani împreună, încă îi place slăninuța, din friptura țigănească, iar eu din șnițelușurile umplute, apoi am făcut rotativa: eu din orez, ea din cartofii prăjiți. Jumătate din platou am luat la pachet, este o practică obișnuită acolo, pentru că efectiv nu poți mânca tot, la cât de mari sunt porțiile. Și prețurile sunt absolut comparabile cu ce-am văzut prin Ardeal în meniurile tradiționale ungurești, doar că aici nu te saturi mereu, dacă nu iei cu pâine.

N-a mai încăput nici măcar un desert, tot ce am putut face a fost să accelerez digestia cu o cafea. N-am prins cea mai reușită poză, dar cafeaua Vergnano a fost reușită. Știu italienii ce fac, și se pare că și cei de la Diófa Csárda nu își strică reputația preparatelor tradiționale oferind cafea proastă. Bravo lor! Dacă la băile termale din Orosháza nu știu cât de repede vreau să revin, pe la restaurantul acesta mi-ar plăcea să mă țină ficatul să mai ajung.