Clasa a III-a. Să ridice mâna sus câți își mai aduc aminte ce făceau în clasa a III-a. Nici eu nu pot spune că mai rețin prea multe, în afară de tablourile cuplului dictatorial de deasupra tablei și de harta României, pictată pe peretele din spate al clasei, străjuită de o parte și de alta de fondatorii „gay” ai neamului nostru, Decebal și Traian. Despre care se învăța abia în clasa a IV-a, dar cine se mai împiedică de detalii? 

Eu. Eu nu pot să trec cu vederea că, așa cum mi-a spus tata, profesor de istorie la vremea respectivă și totodată director al instituției de învățământ cu pricina, eu, elev în clasa a III-a, am câștigat un aparat de radio portabil, mic și roșu, de care nu m-am putut despărți ani la rând. Chipurile la o competiție interșcolară la care fusesem înscris din oficiu, și pe care o câștigasem fără să am habar, fără să fi participat sau să fi răspuns la vreo întrebare. 

Cum sună asta acum, când recitesc rândurile? Sună cam de cacao, ca aia olandeză instant, care se topea în gură. Știți voi, primită de la ajutoare. 

Cert e că am iubit atât de mult aparatul ăla, numai eu știu câte baterii 777 am consumat, ascultând cu urechea lipită, până când ultima distorsiune era înlocuită de un păcănit repetat, apoi de o palmă peste cap de la frate-mio. E mort, bă, tu nu auzi? Îmi spunea el, cu iubire frățească. Nici asta nu am uitat. 

Sfârșitul epocii radiofonice portabile a venit nemilos. Din neatenție, sunt aproape sigur că din neatenție, același frate bumped into me și am scăpat radioul pe ciment, de s-a făcut țăndări, într-o jelanie de microfonie prelungită. Am plâns mai tare ca la moartea lui Sărmăluță, hamsterul despre care cred că am mai amintit. 

Radioul meu nu era identic cu cel găsit prin arhivele online ale site-ului alamy.com, dar semăna mult. Asta doar ca să vă faceți o idee. 

Perioada de doliu a luat sfârșit la vârsta de 14 ani, când am primit un cadou neașteptat, care mi-a fost companion până în anul I de facultate: un radiocasetofon „autentic” japonez, marca FUTAKI. Dar despre el, poate cu altă ocazie, pentru că ficățeii ăia de pui nu se prăjesc singuri în făina cernută a amintirilor.