Mult, cât un scutec neschimbat o zi întreagă de mult.

Duminica trecută am condus juniorul proeuropean la trenul care îi era destinat să-l ducă la avionul care îi era menit să-l ducă până la aeroportul de unde îi era sortit să-l ducă un autocar în punctul de preluare de către gazde. Vorbesc despre acel proiect Erasmus amintit aici. Am găsit singurul loc de parcare fără plată și deja mă gândeam: hai că începe bine! 

Toate bune și frumoase, inclusiv picăturile de ploaie, care cădeau cu grația unor balerine cu dureri de artrită. Vin elevii, coordonatorii, toată lumea prezentă, cu troller cățel, cu sandviș de purcel, purcedem prin pasajul groazei din gara Brașov către linia 2. Când mai aveam 2 trepte până la peron, ochii ne sunt inundați de o poluare luminoasă, iar urechile sunt covârșite de o bubuitură ca de tunet marca Sf. Ilie. 

Veselie pe năsălie: tocmai se rupsese firul care alimenta calea ferată. Poftiți în vagoane, ne dă asigurări angajatul feroviar, se rezolvă cât ai zice pește de import, congelat rapid! Ne luăm rămas-bun, cu tradiționala urare: don’t forget to write and call on WiFi only! Pentru că costuri de roaming. 

Revenim în incinta gării, la timp pentru a fi abordați de un influencerșetor care cerea bani pentru o rezervă de vape primitivă, adică o țigară. Evităm un mic scandal de proporții privind fumatul de chiștoace la interior și soția vine cu o propunere indecentă: hai să mai așteptăm până pleacă trenul, să fim siguri că e totul în regulă. Uite, îți fac cinste cu o cafea mică, după chipul și asemănarea poșetei mele. Adică cu pliculețe de zahăr, să fie, că nu se știe. Accept cu stoicismul unui bărbat căsătorit de decenii și, dacă tot se oprise ploaia, mergem înapoi spre peronul doi, când ne sună odorul: am coborât din tren și suntem la peronul patru, luăm alt tren spre București, dar pleacă peste o oră.

Ne reîntregim parțial familia pe peronul respectiv, eu anticipând deja cu gândul ce va urma. Impiegații dau din umeri, indolența lor ne sugerează că nici acel tren nu va pleca din gară prea curând, așadar coordonatorii proiectului occidental vin cu soluția salvatoare din lobul lor occipital: părinții cu mașini în dotare. Naiba m-a pus să mai stau prin gară, trebuia să-mi fi închis telefonul și să mă car spre casă, dar cum în spatele unui bărbat puternic stă o soție cu ochi împungători, m-am oferit eu să duc 4 persoane, că tot am SUV sportiv. 

S-a mai găsit o mașină de prieteni care plecau din Poiană spre București și tocmai se decazau, aveau și loc pentru ceilalți participanți, so that’s settled. Ne suim în mașină, pun pe navigație și, deși era ora 11:00, îmi zice waze-ul că în 2 ore și 22 de minute, mergând regulamentar, sunt la Departures. Zis și phutut toată ziua, dar ce nu face un tată pentru copilul lui și al altuia? 

Nu apucăm să ajungem la serpentine, că ETA-ul se schimbă, și se tot schimbă, și stăm, și abia ne mișcăm, apoi iară stăm. Coloană în Azuga, stăm în Bușteni, comărnicenii ne întreceau pe jos, centura Ploieștiului era blocată complet. Vezica mea protesta, lumea în mașină dormea, panica mea creștea. Doar rezervorul se golea.

Toate benzinăriile întâlnite până după Potigrafu erau pline de pișăcioși luați prin surprindere de trafic, așa că am exersat toate manevrele Kegel pe care le știam, numai să nu-mi scape udul. Când mai aveam 20 de minute până la sosire, am pretextat că trebuie să bag benzină, ca nu cumva să fac pana prostului care s-a oferit pe banii lui să fie șofer de duminică și am tâșnit mai întâi la toaleta unui Petrom liber, și abia apoi am făcut plinul. Trebuie să-mi pun în torpedou niște Picătura, să-mi sigilez p..la pentru astfel de situații. 

Până la final, am parcurs cei aproximativ 155 de km în minunatul timeframe de 3 ore și 46 de minute, numai bine am reușit să plec din îmbulzeala periferică a capitalei cu imaginea unor nori de furtună în retrovizoare mai ceva ca în filmul Mumia. 

După toate astea, știți ce mă frapează, în afară de un ness cu gheață, lapte, frișcă și sirop de ciocolată? Nu m-a durut spatele deloc, probabil toată atenția nervilor era îndreptată spre vezică și au uitat să se facă auziți.

Da, juniorul a aterizat cu bine până în parcarea unui Tesco, apoi a ajuns la familia găzduitoare, care l-a poftit să mănânce ceva tradițional, ce noi gătim lunar: gulaș de vită. 🙂

Să zicem și de bine: hot-dogul la Ikea cu sos samurai e încă 3 lei, cafeaua din partea casei, dacă ai card Family, este în continuare chiar foarte, foarte bună, și de data asta am găsit biscuiții ăia cu ghimbir, care nouă ne plac în orice combinație de desert. Ultima oară când le-am călcat pragul din Pallady m-am luat după stocul online și am luat țeapă (nu mi-am luat țeapă), acum mi-am luat 4 cutii. De-acum de cheesecake să te ții.