Iubitori de natură din toate colțurile țării, pensionați-vă și mergeți într-un sejur balnear la Olănești! Dar este posibil să-l regretați pe Ceaușescu, așa cum par a-l regreta 90% dintre vizitatorii acestui resort situat într-un colț de natură care are de toate. Și când zic că are de toate, apăi are: terase cu fum de grătar și boxe scoase la stradă, cum place la Balcani, magazine cu haine, poșete și încălțăminte made in Türkiye și China, vânzători ambulanți de nuci, leacuri băbești, creme și unguente de toate felurile, icoane cântătoare (și o fântână la fel de guralivă, cu un sistem de sonorizare de tip giratoriu, ca să fie sigur primarul că muzica selectată răzbate până dincolo de crestele munților, până la protezele auditive ale ascultătorilor), plus o parcare oribilă, cu aspect de neterminat, dar mare și funcțională.

Reminiscențele comuniste sunt întruchipate nu doar de puhoiul de oameni retrași din câmpul muncii la stat degeaba (unii, să nu spunem de rău chiar despre toți bunicii și părinții, că prin forța brațelor lor nervoase, armate cu tărie de minim 40 de grade, la trefutu-ți (așa recitam pe vremuri, așa mi-a rămas, scuzați limbajul programat neuronal) mare, mare viitor a construit Ceaușescu atâtea blocuri și șosele, cât nu pot coalițiile de azi să le izoleze și să le peticească), ci și de apelurile video față în față, cu sonor dat la maxim. Așa află toată lumea ce o doare pe Angela din Căprinești sau cine a mai fost eliminat din casa norei pentru mama mă-sii.

Dar, așa cum m-am bucurat de liniște în capătul cel mai îndepărtat al stațiunii, după ce treci de Opera din Sidney, adică Izvorul nr. 24, tot așa m-am întristat și la micul-dejun, când am realizat că nu vreau să fiu pensionar, nu vreau să ajung la cheremul casei de pensii, care să își facă milă de mine și să mă trimită într-un sejur la băi, eu să aleg un hotel de patru stele la 100 de metri deasupra nivelului fântânii centrale, și dimineața, la ora mesei, să fac parte dintr-un grup de alți bătrâni cu afecțiuni și să fiu amplasat la mese separat de alți clienți, plătitori de mâncare, nu veniți cu bilet. Nu vreau să fac parte dintr-un astfel de sistem, care își tratează bătrânii așa.

Să explic puțin contextul și de ce m-am simțit cum m-am simțit, adică penibil. Am mai fost cazat în Băile Olănești într-un weekend pe care vreau să-l dau uitării, acum vreo 7-8 ani, fix în centru, la o pensiune cu 7 boxe, care a ținut morțiș să dea o petrecere (cică în cinstea oaspeților cazați, doar că unii, cu copii mici, voiau să cam doarmă în liniște) bubuitoare până târziu în noapte. Așa se explică de ce nu sunt urși prin zonă, ci doar mulți bipezi folclorici. Așa că, de data asta, am ales un hotel amplasat mai sus, pe deal, în ideea de a fi mai departe de lumea dezlănțuită de jos, ignorând viteza de propagare a decibelilor din boxele centrale spre înaltul culmilor, printre copaci. Deci muzica răsunătoare din centru străbătea fără prea mare efort până la mine pe balcon. Din fericire, fumul jertfelor de porc se ridica drept în sus și nu bătea vântul.

Am plănuit să trăim (că de văzut apusul la munte, cam greu) apusul de pe balconul camerei, unde era cald și plăcut, doar că draga mea soție, având o grupă sanguină care primește răceli și virusuri de la toată lumea, luase ceva din clasa pe care o diriguiește, ceva care s-a manifestat fix când voiam să ne simțim și noi mai bine, la un pahar de sămânță cinstită, luată de la Annabella, fetița cu lanț de magazine prezent cu preponderență la sud de Carpați. Prin viu grai am luat și eu de la ea o gură de boală, după cum ați aflat deja, între timp. Așa că s-a comandat un ceai de lămâie cu multă miere (16 lei, îi dai, nu-i iei) și ea s-a învelit cu o pătură socială groasă. Cerusem în mod expres o cameră liniștită, am primit una fix deasupra ușii de acces la bucătărie, pe care angajații ieșeau la o țigară, la o bârfă, la un zdrăngănit de oale. S-a dovedit că e corectă expresia „Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să nu primești.”

A trecut și seara, ne-am culcat la fel de devreme ca în revelioanele cu taraf, măști și Masca, cu nițică căldură în calorifere. Confortabil, nimic de zis. Bine, salteaua cam tare și grunjoasă, dar, pentru o noapte, spatele meu n-a cârâit. A doua zi, când afară era un frig similar cu cel în care a murit rândunica înghețată din Micul Prinț, am coborât la micul-dejun. Noi, singurii plătitori de mic-dejun la recepție, plus bătrâneii în șlapi și șosete, veniți cu bilete. N-aveam așteptări la bufet suedez, dar, în salonul principal, unde era călduț și lumina aprinsă, nu era nimic pe mese, pe când în salonul secundar, un fel de terasă atașată clădirii, cu pereți din termopane, era răcorică tare, de tremura crusta pe pelteaua din ceșcuțele deja amplasate strategic pe mese. Ne-am pus la o masă de două persoane, iar pensionarii, încolonați, s-au dus resemnați la locurile deja știute. A venit și recepționera/ospătărița/șefa de sală/câtefuncțiiomaifiavut și, știind că noi nu ne încadrăm în categoria de cazare finanțată de bunul și mărețul stat român, ne-a mutat în salonul principal. Care era gol, dar luminat și călduros, cum zisăi.

Și asta m-a deranjat, așa că am cam comentat cu voce tare. Păi dacă tot erau mesele goale în partea asta, de ce să nu vină și restul la căldurică, în condiții mai omenești? Ca să ce, să nu vadă că poate n-avem același mic-dejun cam amărât, în stil comunist, cu fragmente de legume și pâine prăjită? Sau ca să nu vedem noi, clienții cu bani, ce ne așteaptă peste câteva decenii? N-am înțeles separarea asta de natură nazistă, mi-a părut rău de ceilalți, care au primit doar spălătură de tei cu o feliuță de lămâie, nu și cafea. Doamna responsabilă, auzind cum clevetesc cu tacâmurile în mână, ne-a adus rapid și nou câte un ceai (tot de tei, ca pentru spital), ca să îmi țină gura ocupată cu lichidul cald.

Ce să mai fac scandal, n-aș fi rezolvat nimic cu empatia mea pentru cei de vârstă terminală. Am mâncat rapid ce ni se pusese în față, deja se făcuse ora 9 (8:30 fiind ora de început pentru servirea micului-dejun), așa că ne-am luat bagajele și am eliberat camera, preferând să mai facem o plimbare în natură, decât să stau în hotelul care practică segregații de ordin financiar. Nu voi da numele stabilimentului, pe care nu-l pot recomanda, dar, cine e interesat, să-mi scrie în privat. Nici stelele alea 4 lăudate nu s-au prea văzut în realitate, ca să fiu cinstit, adică eu am văzut doar vreo 2 stele, când mi-a căzut para de la duș în cap. Micul-dejun a costat 40 de lei, apropo. Ce se vede în poză. Plus câteva felii de pâine prăjită cu niște peltea de vișine și 2 cubulețe de unt. Aș fi rău să spun că a fost puțină mâncare. Nu, a fost un preț relativ corect, dar contextul a înclinat în jos opinia unei recenzii mai bune.