Cu ocazia rescanărilor recente a listelor de canale TV din familie mi-am dat seama că, din cele circa 40 de programe puse ca favorite în listă, mă uit, ocazional, la maximum 10 și, în mod mai frecvent, la 3-4. Efectiv parcă nu mă mai atrage televizorul în format clasic și timpul nu mai are răbdare cu mine. Fac față la ceva documentare BBC, un Discovery, ca să mai râd de zevzecii temerari și despuiați, mai niște Digi World/Life, încerc cât mai puțin Paprika TV, ca să nu gătesc/mănânc prea mult, dar e și prea cald, vara prefer pepenele rece. Dovleceii au crescut din piatră seacă, așa că mă bate gândul să încerc zilele viitoare un ghiveci de legume non-cărnos. Nu promit. Fără vreo sursă de inspirație, mă bazez pe geniul meu. Iar acum am 51 de canale pe TV, nu că m-aș uita la ele, dar încă mai e vacanță.

Așa că, as I write, mai trag cu coada șoricelului din ureche la „Cravata galbenă”, e pe Netflix. Sincer, pe mine nu mă impresionează oamenii geniali, ci aceia care au un caracter admirabil și care își tratează semenii cum se cuvine. În cazul lui Sergiu Nicolaescu al orchestrelor dirijabile, cel puțin din filmul cu John Malkovici, românul nostru verde pare să fi avut un caracter cam josnicălos, cam arian așea. Probabil școala germană a umilinței holocaustice l-a educat în același spirit. Deci da: prefer mediocritățile care știu să fie oameni, dar nu îmi doresc să fiu înconjurat nici de genii, nici de mediocrități. Pentru că imperfecțiunea are frumusețea ei, nu trebuie neapărat să vrem să fim zei, ca să obținem apreciere. De fapt, în zilele noastre, lumea nu-ți spune mulțumesc nici măcar pentru o treabă bine făcută. Mno, fie-i bagheta de dirijor ușoară! Și neapărat unsă cu unt 82%.