Ăsta e și singurul motiv pentru care sunt happily never married. Am cucerit-o nu cu un ceai, ci cu un dans la bară. La bara de covoare unde mi-am spart bărbia, dinții, nasul și buzele. În copilărie. 

În timpul școlii, eram trumpul clasei. Îmi plăcea mai ales să spun bancuri la ora de lucru manual, cu colegul din bancul alăturat. Ce vremuri! Doar că ne punea directorul școlii să îi spălăm mașina, așa cum acum directorul unui spital județean își pune angajații să facă același lucru. 

Dar măcar eram punctual. Stăteam cam la 5 minute distanță de școală până când se suna de intrare, dar ajungeam la fix pentru intonarea solemnă a imnului „Trei culori”, al lui Cyndie Lauper. 

Dirigintele mă știa din cartier, îl ajutam cu plasele de pescuit pe nea Titi duminica, când venea de la baraj. Dacă la baraj pierdea echipa favorită, nu dădea nici binețe, dar dacă câștiga, venea pe trei cărări, că avea motocicletă cu ataș, de-aia Mobra 50 Super, verde. 

Țin minte că noi, copiii, când auzeam pârțăitoarea, eram deja pregătiți să jucăm mămăliga: aruncam cu boțuri uscate și care-l nimerea în ataș primea 20 de puncte. Casca valora 50 de puncte. Dacă îl dărâmam, aveam 100 de puncte. Un fel de marocco inversat. N-a fost să fie, toate punctele le-a luat chiar el cu el în groapa pe care n-a văzut-o, săpată de regia de termoficare. Deși era semnalizată, pentru că cineva scrisese cu o cariocă pe blocul alăturat:

Am distrat teribil lumea la școala de muzică, fluieram în cor toți băieții, doar  fetele preferau flautul. Eu mai râdeam, făceam bășcălie la muzicuță. Până când un coleg mi-a turnat cerneală roșie în cap. Dar tot eu am fost pedepsit, m-a pus profesorul să stau în genunchi pe coji de ceapă, lângă tablă. Toată ora plus pauza mare. 

Am plâns, că era ceapă de apă, dar ce puteam să și fac? Spânzurătorea pe tablă, desigur. Pe care tot eu am rezolvat-o, cu numele profesorului. Se înțelege de la sine că a orchestrat exmatricularea din școala de muzică. Ceea ce nu s-a și întâmplat. Eh, am trecut peste piciorul lui la trecerea de pietoni, ani mai târziu. A strigat după mine, dar eu în continuare am urechea muzicală înfundată, doar cu cea nemuzicală aud bine când cânt fals sub dușul emoțional. 

Aș mai scrie ceva, dar trebuie să mai și răspund la comentarii și nu fac față la numărul moderat de mic.