Articol intenționat să apară ieri, dar ceva nu a funcționat… Enjoy azi!

Ca să înțelegeți de ce scriu cu nickname-ul adoptat, cât nu sunt cuprins de turbulențe în avion, zic să vă descriu puțin relația mea specială cu cârnații, crenvurștii sau salamurile de orice fel.

Născut și crescut în fumuri rarefiate de copil de director de școală fără prea multe aere și fără calitatea de membru de partid, o raritate pentru era ceaușistă, nu aveam cum să nu iubesc încă de mic nu doar mâncarea, în general, dar mai ales mezelurile crud-uscate, fiert-afumate, printre care polonezii ăia formați din ciocuri, piele, MDM și alte ingrediente delicios de nocive, tocate fin și cu meșteșug de industriașii responsabili de hrănirea populației flămânde după revoluții și lovituri de baston.

Copil fiind, când ne reuneam vara pe la bunici verișorii din toate părțile, inclusiv de prin Germania, mătușa mea venea mereu cu borcane de cârnăciori în saramură Meica, care nu se găseau pe atunci la noi în stare conservată decât în conservele cu fasole, ediție limitată de Scandia, adică îi găteau ăștia atât de bine, de se topeau și nu mai găseai decât fasolea. Pe lângă cârnăciori, mai aducea și tradiționalele lame de gummi-gummi pentru nevoiașii de noi, ca să nu fim nevoiți să cerem motocicliștilor nemți, aflați în tranzit spre poienile noastre cu narcise.

Dar nu lipseau din bagajele ei nici crenvurștii groși, de tip polonezi, aduși tocmai de la mama lor, o fabrică poloneză de la granița cu Germania. Și erau ușor afumați, iar mama îi fierbea la foc domol, ca să nu pleznească de mândrie naționalistă, și pe care îi mâncam pe post de garnitură cu pilaf: doi polonezi babani la o lingură de orez. Dacă tot am pomenit de polonezi, să vă zic ce prostii mai făceam eu, ca adolescent în vacanță: până să vină ora prânzului, când ieșeau babele de la biserică, mă distram și mă prefăceam că scot din pantaloni ștromeleagul, ieșind la iveală un polonez durduliu și rozaliu, de își făceau babele cruce. De poftă, probabil.

Tata, în schimb, era furnizorul regal de virșli de oaie/capră cu vită, aduși direct de pe bețele afumătorii lui nenea Gyula, un virșlar foarte priceput, care aprecia calitatea și producea doar la comandă pentru prieteni apropiați. Pentru că nu a băgat porcării și chimicale în virșlii lui, nenea Gyula încă trăiește într-o condiție fizică de invidiat până și de Iliescu, pentru cei 96 de ani purtați pe umerii coșcoviți.

Pentru cei care nu știu ce sunt virșlii, ei bine, sunt un fel de cârnați-crenvurști subțiri, tocați mai grosier, care se servesc proaspăt fierți, cu muștar, boia iute și neapărat pâine albă, plină de gluten.

Aș fi vrut să mai scriu despre Hannibal Lecterul din mine, dar sunt pe modul avion și se pare că aterizez în curând. Însă abia aștept să mă reîntâlnesc cu polonezii, la micul-dejun, și să îmi înfig furculița în pielea lor întinsă, pentru că n-am mai mâncat de ani buni, de prin 2012, când am citit eticheta celor de Cristuru Secuiesc și am găsit 8 E-uri și coloranți apetisanți.

Profit, totuși, de ocazie, ca să urez descompunere plăcută altui cârnat roșcat, care încă e live and kicking, serbând azi ziua Americii mătrețe.