Weekendul trecut am profitat de ultimul episod de vreme excelentă și de bunul meu prieten cu mașină electrică și cu toate panourile fotovoltaice pe casă, pentru a mă mai bucura de o ultimă partidă de pescuit în natura pe care o iubesc atât de mult.

Am început relativ distractiv și mi-am călit corpul vrând-nevrând, intrând de câteva ori în apa de vreo 13-15 grade, judecând după pielea roșie căpătată, pentru a recupera lingurițele colegilor pescari amatori în lansări încurcate în crengi și ieșind de fiecare dată cu dinții clănțănind, spurcând totodată locurile mirifice cu intervenția mea mâloasă și migăloasă.

Între timp, față de ultima dată când am putut înainta prin apa până la brâu, castorii „nepalezi” au lucrat asiduu în amonte, făcând că nivelul apei să crească semnificativ, ceea ce mi-a cam încurcat planurile pescărești.

Oricât aș fi încercat eu să păcălesc peștii „hăia” mari, tura asta, doar unul măricel a mușcat momeala, dar, după ce a fost ținut în viață în minciog, la strânsul sculelor a fost eliberat în mod sportiv, pentru a se bucura măcar până data viitoare când promit că nu voi fi la fel de iertător.

Am fost chiar ghinionist din perspectiva capturilor, pentru că, deși de la barajul castorilor am urcat pe râu câteva meandre, m-am întâlnit cu o turmă de capre puturoase și mai râioase ca ale Irinucăi, care se bălăceau voioase fix în zona unde mai nutream speranța de a prinde un monstru (cea unde găsisem urme de urs tura trecută). Măcar am fost folosit cu succes ca mijloc de de transport pentru trecerea apei.

Asta e, zic mersi pentru ocazie și vă zic totodată să reveniți pe blog puțin mai târziu, când vă voi spune într-o scurtă postare și ce am prins, totuși, în ziua respectivă, ca să nu revin acasă on an empty stomach.