Sursa: antic-shop.ro

Amintirea legată de încărcarea sticlelor de sifon mi-a fost activată pe celălalt blog gastro-filologic, cum spunea cineva despre blogul lui Vasilescu. Bine, dacă e să mă iau după câtă mâncare postez, poftesc și postesc, și câte întâmplări gastrointestinale au trecut prin mine ca o garanție de mașină, din bară în gură, eu iau premiul cu coronițe la dentist. 

Când am citit comentariul respectiv, instant, am derapat iar pe patina timpului, pentru că n-am învățat să patinez din motive de trai pe picior mare încă de la o vârstă mică și nu se găseau patine pe mărimea mea circumferențială, și am ajuns cu gândul la aleea îngustă, la capătul căreia se afla eroul eponim al lui nenea Chelu (varianta comunistă a lui Cable guy), nea Chelaru, îmbuteliatorul șef, ajutat uneori de zgripțuroaica de nevastă-sa (băi, cum le potrivește bunuțul bărbos, să te cheme Chelaru și să ai cămară cu butelii sub cheie), pe care nu mai știu cum o chema, dar era foarte zgârcită și nu dădea nici măcar un pahar de sifon unor copii însetați, după langoșurile cu telemea din gangul apropiat. Motiv pentru care noi o cam luam în râs și, când o vedeam că vine cu mersul legănat pe șolduri ca Joiana, ne dădeam coate și ziceam: psst, șase, vine chelăreasa grasa. Tata, profesor de istorie, când mă trimitea să încarc sticlele, zicea mereu: du-te în Fâșia Gazoasă! și deja știam care mi-e misiunea. Habar n-aveam eu pe atunci că nici nu se compară ororile din Fâșia Gaza cu cartierul nostru, așa, comunist și încremenit în timp, cum era.

O perioadă, a fost oarecum distractiv și de o inconștiență soră cu chiușoarele să lovim ușor dopul de plastic cu trăgaci al sticlelor de generație nouă, poate-poate lansăm o rachetă. Pentru că, uneori, chiar mai lansam câte una, și nu neapărat în sus. Proști copii, norocoși c-am fost.

Despre nenea Chelu, care venea aproape în fiecare sâmbătă ca să înlocuiască lămpile alea PL500 la televizorul nostru Diamant, îmi aduc aminte doar că nu era chel, dar locuia foarte aproape de noi, astfel că nu eram nevoiți să ducem televizorul în pătură, cum tot vedeam frecvent prin cartier. De ce ziceam că nea Chelaru era eroul lui? Pentru că nenea Chelu obișnuia să fie într-o stare constantă de cherchelire. Avea la țară o soacră moartă și o vie de struguri, deci motiv dublu să bea de fericire. Nici căsătorit nu era, deși soră-sa, vânzătoarea de la fabrica de pâine ai mică, spunea despre el că era pâinea lui Dumnezeu. Defect profesional, îți dai seama. Și cum altfel se bea vinul alb? Cu sifon rece. La o damigeană de vin, consuma nenea Chelu încă pe atâta sifon, să tot fi fost o duzină de sticle. De unde știu? Păi ne ruga să-l ajutăm să le care pe scări și ne mai dădea de-un Cico. Plus că era jucătorul cu factorul X din meciurile noastre.

Într-adevăr, era un om moale, deloc violent, doar mirosea permanent a tulburel, și mai juca câte-o miuță cu noi, în drumul său cu meandre spre casă, dar numai pe terenul cu iarbă din spatele punctului termic, pentru că, din cauza alcoolului, uneori rata mingea și se arunca din inerție în gardul viu, de unde se ridica și lupta cu echilibrul continua. Nu era niciodată beat mort, știa și el că dacă ni se alătură când jucam „douăși-una” lângă parcarea asfaltată și dă cu capul de bordură, nu i se mai scoală nici spiritul, darămite corpul. Și ar fi fost păcat de atâta amar de vin acru să rămână preotului.

S-a dus demult și nenea Chelu, și nea Chelaru cu nevastă-sa, cu tot cu butelia ei pântecoasă. O vreme, spațiul de încărcat sifoane a rămas gol, cu paleții de lemn putrezi de la atâta apă care băltea mereu printre bule de CO2, apoi s-a transformat în depozit pentru magazinul de haine apropiat. Acum eu încep să chelesc bini di tăt, mai beau câte-un spriț văratec, dar rar de tot, că nu mă mai ține nici pe mine plosca urinară. Rămas-bun, memory lane! À bientôt, mes amis!