Iepurașul roz
Întâi a venit atacul vascular cerebral, la 62 de ani. A găsit-o bunicul în grădină și m-a trimis în vecini după ajutor.
Când am ajuns și eu la ea, încă era prăbușită pe o parte, cu gura schimonosită și ochii zbătându-se neputincios ca fluturele prins de aripi. Lacrimile i se uscaseră de mult, iar singurul semn de viață era tremuratul repetitiv al degetului mic de la mâna stângă. Bunicul era alb la față, în genunchi în iarbă, cu mâinile împreunate, repetând obsesiv: „Doamne, dă-i putere, Doamne, dă-mi putere!”
Nu am să uit niciodată când și-a ridicat privirea de la pământ și i-am observat albul ochilor cum i se înroșește treptat, ca îmbibat în cerneală. Vecinul, văduv cu experiență, a stropit-o pe față cu apă și a tras-o la umbră.
Târziu, cu o sirenă tânguitoare, a ajuns și ambulanța. Orășel mort, pacient pe moarte.
Am revăzut-o după 2 zile în salon. Părinții nu au vrut să mă lase să o vizitez, dar plângeam mult prea tare și s-au speriat că pățesc și eu ceva. Aproape că nu am recunoscut-o. Ochii înfundați își pierduseră lumina, așa cum fluturele eliberat nu mai poate zbura, odată rămas fără praf magic pe aripi. A reușit să ridice cu greu un braț și m-a tras spre ea, fără vlagă. M-am speriat: mirosea a spital, a spirt, a moarte. Eu voiam să rămân viu, am fugit terifiat.
Ajunsă acasă după 2 săptămâni, am observat că abia ridica un picior, iar mâna dreaptă era strâmbă de la cot în jos. Avea gura caricaturizată, cu colțul drept căzut definitiv. Bunica Oara, bunișoara, cum îi ziceam eu, nu a mai vorbit niciodată. Scotea niște sunete indeslușibile și se înroșea rapid la față, pentru că nu înțelegea nimeni ce voia să spună.
Era în viață, dar nu trăia. Furia lăuntrică, frustrarea imensă și neputința au cauzat degradarea lentă, dar sigură. 2 veri mai târziu au apărut primele semne de demență. Tot atunci s-a stins și bunicul în tăcere, a dus pe picioare un cancer de care nu a știut nimeni. Bunica a fost nevoită să vină să locuiască cu noi. În nici 6 luni, avea mai multe zile când nu ne cunoștea decât când era prezentă cu noi. Fiind mai mult timp acasă, mi-a revenit mie sarcina de a avea grijă de ea. Spălat pe mâini, hrănit cu lingura, bavețică la gât. Un copil avea grijă de un alt copil.
Totuși, mintea ei, așa alienată cum era, se agăța de un obiect, găsit în șanț, în fața casei, cu mult timp în urmă. Undeva în creier, legătura neuronală formată a fost mai puternică decât destructurarea cerebrală. Un iepuraș roz era singura chestie care o făcea să mimeze un zâmbet tâmp și să bată din palme cu nerozie de câte ori i-l arătam. Eu plângeam, ea zâmbea.
Pe 1 septembrie, iepurașul roz a însoțit-o dincolo, a murit cu el în mâna strâmbă și și-a găsit liniștea.
Descoperă mai multe la Vești și povești răstălmăcite
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Lasă un răspuns