Pentru dimineața asta programasem un alt articol, dar, după ce m-am trezit și am rămas sărac în minte cu visul avut, ceea ce mi se întâmplă almost never, am zis că scriu acum câteva rânduri și mut publicarea pe alt palier orar. Asta ca să vedeți ce se întâmplă, dacă cumperi vin ieftin la promoție, undeva la 21 de lei, în loc să bei soiul preferat, tot din pastile, probabil, la același preț, dar care nu îți dă dureri de cap a doua zi, ca ultima poșircă produsă de unchiul de la țară. Știți voi care, că mai toți avem unul care coboară toamna în beci ca să mai citească niște lectură obligatorie, de tipul must-have.

Cu tot regretul pentru denumirea care mă duce cu gândul spre orașul natal, dar ce a rămas din sticla de Castel Huniade nu va ajunge nici măcar în mâncare, pentru că nici măcar acolo nu se folosește un vin prost. Nu, nu donez decât sticla goală, la un automat de reciclare. Cum ziceam, luasem la ofertă sticla asta, pentru că eu sunt om simplu, cu sweet tooth și la băuturi, nu doar la deserturi. Să ne înțelegem: eu beau rar vin, mai rar decât cumpăr (pentru că mai fac cadou unora-altora), dar, sincer, nu am fost deloc dezamăgit de un alt vin ieftin de la Tokaj, care, probabil, nici acela nu a legat o strânsă relație cu ciorchinii văzuți la distanță, dar față de care nu am așteptări încă din start, pentru că are dop de plastic, nu plută.

Dar adevăr vă zic eu vouă: castelul Huniazilor din linkul de mai sus mi-a dat somnul peste cap, și acum încă îmi vâjâie. Capul. După un singur pahar, să fi fost 150 ml, nu mai mult. Colega de pat matrimonial a băut doar o gură și i s-a părut mult prea tare pentru 13.5 % alcool, cât e pe etichetă. Și am avut unul dintre cele mai cringe (substantiv în engleză, care mă mir că încă n-a apărut în DOOM, cum e cazul lui password, dar nu mai durează mult) vise. Dacă nu îl descriu acum pe scurt, cu siguranță îl uit.

Se făcea că intrasem în Pripiat. Nu mă întrebați în subconștient cum am ajuns acolo, singura mea legătură cu Cernobâl este că nu am primit pastila cu iod la momentul respectiv, deci m-am pricopsit cu o preafrumoasă boală tiroidiană, care inclusiv acum își face de cap prin nodulii benigni depistați. Și purtam o brățară pe gleznă, care măsura constant nivelul de radiație (rețin că aparatul afișa mereu 2 μSv/h și eu știam instinctiv că este ok, deși nu am urmărit recent documentare sau alte știri în acest sens, nu știu care ar fi valoarea sigură pentru a umbla de nebun pe acolo, singur cu mistreții radioactivi, cum am auzit că fac unii turiști).

Culmea este că, în loc să văd clădiri comuniste abandonate și natura recâștigându-și drepturile cu mai multe sau mai puține mutații, orașul era pustiu, dar curat și întreținut, cu copaci normali, vrăbiuțe cu un singur cap și flori „decât” vegetariene. Și asta m-a mirat, dar mi-am continuat drumul. Apoi, am întâlnit oameni normali, ca mine (ei normoponderali, ca să fiu corect), cu aceleași brățări ca a mea, și toți își suflecau pantalonii și îmi arătau aceeași valoare în microsievert/oră. Unii ieșeau din magazine cu plase de cumpărături, alții mergeau la serviciu, iar elevii fumau liniștiți în curtea liceului, deci fix ca într-o localitate unde nu avusese loc niciun incident nuclear, în afară de revenirea la guvernare a PSD-ului. Bineînțeles că le vorbeam limba, așa că am intrat în discuție cu ei și am aflat că fuseseră blocați acolo de către autorități, ca într-o carantină fără scăpare, ca să nu spună lumii că, de fapt, nu explodase niciun reactor și că situația era sub control. Nu mi-a dat prin cap să-i întreb de cosangvinizare, dar mi s-a părut și atunci, în vis, o mare stupizenie, dar și acum, când scriu acest text. Așa că m-am trezit, având durerea de cap pomenită.

Habar nu am de ce am visat așa ceva, dar v-am spus adevărul gol-goluț, îmbrăcat bine și cu papuci de casă îmblăniți, pentru că vine iarna, prieteni. Încert, dar sigur, vine iarna, și asta, pentru mine, e un coșmar energetic. Voi ați avut vreodată astfel de vise tâmpite, generate aleatoriu de creier, fără nicio legătură whatsoever cu viața cotidiană? Nu cred că sunt singurul care a pătit asta după un pahar de vin, dar îmi fac datoria și vă întreb, pentru că oamenii or fi ei aproape 8,32 miliarde, dar fiecare este unic în felul în care servește felul întâi, doi sau desertul.