Cred că într-o viață anterioară am fost degustător de brânzeturi la curtea vreunui rege, altfel nu-mi explic pasiunea mea pentru fromage, încă de pe vremea când, pentru poze clasice, lumea zâmbea la îndemnul Cheese! Îmi place brânza în toate formele și gusturile. Poate vă mai aduceți aminte de perioada în care România nu se deșteptase încă și nu știa ce săruri transformă brânza normală în triunghiuri cu smântână, cu ciuperci sau ardei, așadar multă lume le folosea pentru o gustare rapidă. Eu însumi, copil durduliu fiind, alternam triunghiurile cu varianta la tub, pe care îl înțepam cu vârful cuțitului, favorizând scurgerea rapidă a unui jet vâscos, dar cremos, spre accelerarea tartinării feliilor de pâine prăjită pe plită; că de unde prăjitor de pâine în anii ’90!

N-am uitat nici de putinile cu brânză de oi puturoasă, transportate pe trenurile personal în condiții de teroare olfactivă, tot așa cum încă se mai poartă, prin unele cartiere muncitorești, golirea la canalizarea stradală a butoiului cu resturi de varză murată. Ehei, ce vremuri tulburi încă trăim, tovarăși și votanți ai epocii de aur: de la culesul strugurilor și al prunelor, până la împuțitul zemei de varză (regionala moare pe care am pritocit-o din tată în fiu), suntem într-un continuu stres senzorial! În privința brânzeturilor, mai ales al celor înnobilate cu mucegai, atunci când nările mele libere de mucozități natural-secretate preiau din atmosfera înconjurătoare chiar și un atom de gorgonzola, mă transform într-un ogar care simte puiul de prepeliță de la o distanță de două terenuri fertilizate cu bălegar și gândul îmi zboară instant la o nouă rețetă mirositor de convingătoare.

Dar anii trec inexorabil, iar eu am învățat să citesc etichete și să mă informez măcar la un nivel minim despre ce urmează să bag în gura proprie sau a celor dragi. Așa am reușit să nu mai cumpăr toate mezelurile lăudate în reclame și prezentate ca având etichete curate (what about the product?) și neconținând MDM, proteină animală sau vegetală, înlocuitori de lapte, magiun de porc sau dulceață de mangalița cu ștevia. Nu susțin că am atins perfecțiunea informativă, departe de mine această afirmație. Dar citesc mereu nu doar lista de ingrediente, ci și valorile nutriționale.

Dar iar divaghez. În legătura cu brânza, cum m-a făcut mama multe, dar nu și păcurar, și nici cioban ghiolban, nu îmi fac brânza proprie acasă, ci caut să o cumpăr din surse cât mai de încredere. Acum ceva timp, tot degustând diverse brânzeturi și neputându-mă hotărî care este mai gustoasă, i-am descoperit pe cei de la Rarăul/Albalact, prin intermediul unei domnițe merchandiserițe care împărțea voie și telemea bună printr-un hipermarket. Am adulmecat, am palpat, am gustat și am proclamat: telemeaua asta reprezintă uniunea sfintei matrimonii între Bucovina și Ardeal! Dați-mi un kilogram. Cu „r” pronunțat, cum o face domnișoara Eram. De fapt, stiți ce: o iau pe toată (2,3 kilograme o singură bucată), că se consumă îndată.

Asta se întâmpla pe la finalul lunii iulie, dar așa a și fost. Nu a existat one single tomato salad în care să nu pun o felie de brânză, iar oasele mele mi-au mulțumit, tot așa cum implanturile dentare s-au fixat mai bine și m-au făcut un om fericit. Desigur, nu este cremoasă ca feta, dar nici sărată ca alte „telemele” de firmă, unde sarea și apa sunt vândute la preț de brânză din lapte praf, omogenizat, standardizat și transportat cu cisterna din Ungaria, în cel mai fericit caz.

Dar gustul este ce trebuie: se sfărâmițează ușor peste roșia de casă și se zdrobește bine la furculiță, atunci când umpli niște pardesiuri din aluat dospit. Sau, cum e cazul preparatului din imagine, cubulețele nu se topesc în sosul pe bază de curry și coriandru, comportându-se ca brânza haloumi sau paneerul indian, ceea ce am și vrut să obțin. Ce îmi place mie la ea este că brânza asta poate fi confundată foarte ușor cu tofu sau chiar cu niște piept de pui, dar costă mult mai puțin, când o cumperi la calup. Presimt că va urma cândva un saganaki demențial, doar să mai golesc în olivieră niște ulei de măsline din bidonul care mă așteaptă cuminte în fundul cămării, la loc răcoros, întunecat și ferit de mustăți pisicești.