Sunt în față pe avarii, cu bicicleta la umflat Schwalbe-urile all-season. Bețivanul din bloc, domnul Balaci, semiungur de meserie și pe jumătate oltean (combinație mai rară ca Rara Neagră de Purcari) e și el la post, la intrarea în scară. Vine o vecină în etate, iar tulburelul nostru vecin, plin de respecte și plecăciuni corporale datorate stării de ebrietate, vrea să sară să îi deschidă ușa. Acest lucru s-a dovedit a fi mult prea greu pentru dumnealui, după cele câteva pahare de sticle de vin producție proprie în beci (acru ca o inimă de socru, că a insistat odată să gust). Se rezumă la salutul prietenesc, rostit cu la fel de mare greutate și împleticeală în limbă: zărut-mânășițele, doamnă!

Nici nu trec 10 secunde, și din spatele blocului apare o domnișoară recent mutată în bloc: să tot aibă 28-30 de ani, în relație doar cu Domnul, cam la 80 de kilograme când e secetă, cu înălțimea unui turnichet de schi. Eroul nostru cu ficățelul cirozat pe jumătate e luat prin surprindere, memoria lui volatilă reținuse doar cuvântul „doamnă”, dar politețea învățată în cei 7 ani de sobrietate acasă a scos capul, cât să iasă pe gură porumbelul ușuratic: bună ziua, doamn-ușoară! 

Apoi s-a prăbușit intrinsec în fund, doborât de efortul semnificativ depus. Noroc că Buxusul e un soi de gard viu rezistent și la beție și că domnul vecin stă la parter, mi-e mai ușor să-l car în casă. Nu m-ar mira să aibă furtun tras prin podea, că nu-l prea văd în stare trează, ca să poată coborî scările în beci zilnic, după zaibărul lichid prețios.