După cum am aflat la prima oră, pe la cântatul cocoșelului, când am pornit datele mobile, organul fiscal nu doarme nici măcar de ziua păcălelilor. 

În lipsă de organe de mieluță, am înjghebat rapid un început de tocăniță, pe ritmuri de toca-toca la praz și am lăsat mâncarea pe flacără de avarie, cu 2 litri de supă de oase supte de măduvă ca românii supt Mihai-Voievod Viteazul și am instruit pisica să mă sune, dacă pornește alarma de incendiu. Nu a avut nevoi, nu s-a atins de litieră. 

Apoi, prin ploaie, prin vânt și prin pasaj, am pedalat ca regele ielelor spre armata de funcționari dorobanți. Într-un final, am rezolvat cu clasicul: nu se poate. Pățăști. Mai declară naiba suprafața reală a spațiului în care îmi desfășor activitățile nerezidențiale, ascunse vederii fiscului. 

Cu pipota umflată de atâta alergătură în căutarea timpului pierdut pe holuri și după ce am frânt câteva inimi de la registratura Direcției Fiscale cu răspunsul meu cuceritor: „lasă-mă, cucoană, că-s om însurat!”, am revenit acasă și am consolat inimile de pui zgribulite, dar dezghețate, cu un suc de roșii, fără vodcă. Contrar obiceiului lui Moromete, eu nu obișnuiesc.

2 metri cubi de gaz metan mai târziu, după ce am umblat ca un năut, am golit 2 conserve din susnumita leguminoasă peste organele pătrunse de spiritul pastelului și am asezonat cu niște morcov la peeler. 

A ieșit țuț, dar efectiv nu mai pot, sunt sătul, azi au tras toți de mine, din toate părțile, și ziua e abia la 65%. 

Cățelul ascuns la vedere se ascundea sub sandwich maker, a rămas cu statusul „pending” de la sesiunea de cooking anterioară, așa că l-am azvârlit la final în oală, ca să nu mai latre a pagubă, ca ministrul economiilor și al salvării naționale.