Vi s-a întâmplat vreodată să vă uitați o haină, un rucsac, un portofel cu bani sau mai știu eu ce la școală, în tren, în taxi, în autobuz, la restaurant, pe plajă? Presupunând că v-ați adus aminte în timp util, ați mai găsit obiectul respectiv? Mă adresez aici în primul rând celor cu copii de vârstă școlară suficient de mare, încât să meargă singuri la școală, dar pun pariu că suntem destui uituci maturi, nu doar cu poze și informații cu caracter personal, ci și cu capul în nori. 

Eu, de exemplu, oricât de prevăzător și atent aș fi, tot mai las uneori în urmă câte ceva. Aflându-mă în pregătirea sezonului estival cu vizite prin magazinele de specialitate cu cafea și articole pentru plajă, mărturisesc un lucru întru iertarea păcatelor și aștept răspunsurile voastre vioaie și pățania voastră ce a fost să fie. 

Cum să vă zic: nu există vară în care eu să nu îmi uit pe plajă măcar o pereche de pantaloni scurți. Deja merg la mare cu lecția învățată, am pe puțin 3 perechi în concediu, uneori chiar 4, alteori sunt nevoit să mai cumpăr. Dacă nu-i uit, îi rup, dacă nu-i rup, mi-i fură (Da, da, acum vreo 2 ani mi-am pus șortul la uscat lângă cearșaf și m-am dus să arunc la gunoi paharul de frappe. Când m-am întors, am observat dispariția.) Sună amuzant? Doar dacă găsesc un magazin cu ce-mi place și mă încape reducerea, că nu sunt nici eu născut alaltăieri să dau 40 de euro pe un șort din poliester. În fundul gol n-am rămas încă de tot, doar pe jumătate. Vă zic acum despre asta și revin mai jos la uitat. 

Vara trecută, spre finalul lunii august, am ajuns pentru prima dată în Elveția, Basel, mai exact. Pentru cine nu știe, localnicii au în sânge activitatea asta, care este una dintre cele mai mișto chestii văzute vreodată. Și am vrut să fiu și eu un elvețian cu cuc în apă, dar fără sac plutitor, pentru că eram convins că grăsimea mea de pe burtă plutește și în apă dulce. A plutit, cam ca un somn pe fundul apei. Și pe fundul apei de la mal ce există în Rin? Păi pietre. Care pietre mi-au frăgezit gluteușii maximuși și mi-au frecat fundul cu o ascuțime demnă de un fluviu occidental, de mi-au făcut ferfeniță pantalonii de baie. Lucru de care mi-am dat seama abia după ce am ieșit din apă și am mers înapoi pe faleză spre punctul unde-mi lăsasem familia, vreo 500 m în amonte. Simțeam eu că mă cam trage curentul la cârnat dinspre spate, dar na, eram pe malul apei, mereu e mai răcoare. Deci cine a defilat fleoșc-fleoșc cu bucile la vedere, ca un adolescent rebel la deschiderea anului școlar? Aud? Și cine s-a dus apoi cu prosopul înfășurat peste fund la C&A? Stați liniștiți, că n-am fost nici primul și probabil nici ultimul. Am explicat casierei că sunt nevoit să îmbrac pantalonii și i-am dat doar eticheta ruptă pentru scanat. Iar ea mi-a confirmat că vara vin mereu turiști cu aceeași problemă. 

Revenind la oaia uitucă, vă spun că, din experiență, momentul propice pentru uitatul lucrurilor pe plajă este seara, la apus, când vrei să mai lâncezești în mod activ pe cearșaf/șezlong până dispare în zare ultimul zvâcnet de lumină portocaliu-roșiatică, de nici nu îți dai seama când s-a întunecat și pleci în grabă spre casă. Cu toate țiglele pe casă, dar nu cu toate hainele. Nu știu cum se face, dar niciodată nu uit să-mi iau eventualele resturi, cotoarele de măr sau sâmburii de nectarină. Despre ce vorbeam? Că am uitat. 

Gata, m-am gândit la litoral și mi-am adus aminte. Când știu că se lasă seara și nu mai intru în apă, mă schimb în hainele uscate, iar șortul ud îl atârn, agăț sau îl întind prin apropiere. În 8 din 10 cazuri, mi-aduc aminte și îl iau. A noua oară mi-l ia nevasta și îl găsesc în cameră sau pe uscător, dar când și ea e ocupată cu ale ei integrame, prieteni, atunci drăcușorul își vâră coada în nisip și îmi dă cu praf de uitare.

Mi se mai spune mie Don Pantalone, dar cel mai rău nu am comis-o eu, ci juniorul de 19 ani, care și-a uitat rucsacul într-un fast-food din apropierea autogării din Stockholm, atârnat de spătarul scaunului. Abia când mai avea puțin Flixbusul până să ajungă în stație și-a dat seama că nu are rucsacul, iar noi plecam la aeroportul Skavsta, la distanță de o oră jumate. Ba ne-a mai și apostrofat pe noi că de ce nu am observat mai repede. Eu fiind ocupat cu privitul complet dezinteresat al suedezelor fitnesiste, iar nevasta cu traficul de date în roaming. L-am trimis una-două la origini, precum și să se ducă rapid după el. După 10 minute, m-a sunat disperat că a întrebat și angajații, dar nu a văzut nimeni rucsacul lui vișiniu. După alte 5 minute, a găsit managerul, care i-a spus că un client a adus rucsacul unui coleg, care l-a pus deoparte, dar apoi a ieșit din tură. Nu era neapărat valoros, conținea doar haine, un încărcător, o baterie externă și portmoneul lui cu cartea de identitate și carnetul de elev!!! Dacă nu-l găsea, jur că l-aș fi lăsat în Suedia, să se descurce, că era deja major.

Să mai zic că același junior a venit acasă de la școală într-o zi fără bluza de sport și abia după o săptămână a început să ne întrebe pe noi unde i-am pus bluza, că a doua zi are sport și îi trebuie. Bineînțeles că era în cuierul din spatele clasei. Printr-un miracol, nu i-o luase nimeni, pentru că ai lui colegi nu fură haine, doar curent, pentru a-și încărca mașinuțele electrice cu care vin la școală încă de la 16 ani. De furat vreo sărutare de la colege nici nu se pune problema, e câh. Mi-am luat anticipat adio de la nepoți din partea lui, pentru că mai degrabă îmi face pui mâța sterilizată.