Chiar dacă nu am mai prea postat material de halit, să nu credeți că nu am mai gătit zilele astea zilnic, ba chiar și de două ori. 

Meniul meu OSD este simplu (insert sarcasm here), fără prea multe ramificații arborescente: după o scurtă inspecție vizuală la raft, dacă văd vreo bunăciune expirăciune care expiră peste minim 3 zile și e la reducere azi, ajunge la mine în coș, și acasă sortez: legumele la stânga, carnea la congelator, laptele la cuptor, în vreo cremă de zahăr ars sau în clătite dulci ca-n București. Cum ar fi acestea:

Brânza aproape că dă pe afară de dulce ce e.

Pentru că acum două zile am găsit dragostea la prima vedere la raionul cu budincă Paula și în vecini erau doar cutii de lapte care nu-și mai încăpeau în PET de fermentație, azi am fost mult mai selectiv și le-am căutat pe cele etanșe la testul pisicii. Cum, nu știți testul pisicii? Se ia cutia de lapte neîncepută, se șterge cu o lavetă umedă, apoi se strânge ușor de cutie și se pune în fața pisicii. Dacă pisica începe să lingă cutia, înseamnă că pe undeva s-a scurs lapte, deci consumul e cam riscant pentru om. Până acum nu mi-a murit nicio pisică limbută. 

Testul fiind trecut cu succes cu limbă de pisică de filolog, m-am dat de ceasul morții ei de politică, că ieri m-am cam enervat când am auzit că cei 7 pitici pesediști mutulici de-ai lui Ilici și-au dat demisia din guvern. Știți ce se spune despre miniștrii cu portofolii mari: că au târnăcoape mici, n-ai ce altceva să zici. 

Partea bună, „the silver lining al hainelor Columbia”, e că cineva cu ambiții de  jambon rusesc va cădea într-o bună zi de la fereastra cocinei, pentru că nu a supt suficientă vitamină C și a rămas fără imunitate.

Dar nu m-am lăsat defocusat de canalul de știri și mi-am văzut de treabă, apoi am tras apa, mi-am spălat mâinile și ouăle și, în primul și în primul rând, am pus laptele la foc. 1 litru de Napolact 3,5% grăsime, împreună cu 500 ml de smântână atât de lichidă, că o gură de smântână mi-a curs pe buze drept în gură. Am adăugat 1 baton de scorțișoară, puțină aromă de vanilie de-aia bună, de la doctorul meu preferat, 5 cuișoare (nu din cele cu care se prinde dosul de mobilă, că alea dau un gust metalic) și un praf de sare peste umăr, ca să-mi poarte noroc. Aș fi scuipat și în sân, dar nevasta nu era acasă. 

N-am spălat orezul, nu știu câte grame am pus, era ceva spărtură cambodgiană, am aproximat cam din ochi, cum nu se face, când vine vorba de deserturi. Eu nu sunt un chef patiser cu pretenții de cântărit ingredientele, ajunge un cântar corporal în casă. Am lăsat să fiarbă orezul la foc domol, amestecând ocazional cu o lingură de bambus, pe principiul broaștei (ca să nu se prindă că fierbe). 

Next step: nu sunt un om rău, chiar nu sunt, dar am fost nevoit să o fac: am separat 5 gălbenușuri de frații lor, albwushurile, pe care le-am mixat 2 minute cu 100 mg de zahăr pudră, puțin amidon (nu mult, un vârf. Vorba americanului: just the tip) și puțin lapte rece, până au arătat cam așea:

După 15 minute de golăneală în oală, am gustat un bob de orez și am văzut că intru în el precum Copos prin rezervația Tâmpa, sit Natura 2000. Am lăsat orezul cu lapte să se răcorească pe pervaz ca în cântecelul cu turtița rumenită, pe fereastră sunt răcită, apoi am adăugat rapid mixul de gălbenușuri, ca să nu se închege, cum poți păți atunci când faci paste carbonara și nu ai experiență, cum nu aveam eu acum 20 de ani, de mi-au ieșit paste cu jumări.

Am turnat compoziția în șasă boluri frumoasă.

Ca să nu prindă pojghiță, am sufocat balaurii fierbinți cu pungi (nu am găsit rola de folie alimentară, s-o fi terminat, cât să țină și ea) de unică folosință. Știu, arată ca o crimă de mântuială, așa că le-am ascuns la rece.

O oră mai târziu, inspirat de aventurile lui Don Chiote de veselie prin Spania, am gustat și am botezat desertul în stilul meu copy-cat original: cremă Cătălina. Iar eu nu voi suferi de dureri în gât, pentru că orezul alunecă atât de cremos, ca din abatitor scos.