Cine nu are 10 la purtare, nu primește pachețel
Avem o doamnă chestor extrem de preocupată de introducerea de obiecte periculoase în școli prin intermediul comenzilor de mâncare, de parcă școlile sunt penitenciare cu regim închis. Sper că nu o să ajungem ca, după semafoare de gălăgie în clasă, școlile să instaleze scannere pentru analizat pernuțele cu mozzarella și cartofii pai suspect de lungi. Dacă în cartofi se ascunde un șiș din pix topit la brichetă sau un alt obiect tăietor-înțepător? Dacă burgerii de la mec au efect exploziv cu reacție întârziată și necesită învoire pentru mers la toaletă?
Eu n-am uitat de pachețelul cu pâine în ou/friganea sau sandvișul cu untură și felii subțiri de gogoșari murați, nici pauza mare din școala primară, când ieșeam din curtea școlii și traversam singur un bulevard destul de mare, ca să cumpăr covrigi pe ață. Fierbinți, straight from the oven. Trebuia să aștept să se răcească și deja se suna de intrare. Noroc că nu erau tari ca piatra și nu făceau zgomot, când rupeam câte o bucățică pe sub bancă și molfăiam apoi în timpul orelor. Memories! N-am uitat nici de langoșul cu brânză (varianta adevărată, cu umplutura la interior, nu cu topping de cașcaval ras, ca acum), primit în niște coli de hârtie maro care se umpleau instant de ulei, că de unde șervețele pe vremea aia? Săpun la baie? Îmi vine să râd, nu țin minte să fi avut nici apă la chiuvete.
E oarecum amuzant și anormal cum, la unele colegii, elevii din clasele mai mari sunt prieteni sau au înțelegeri plătite în țigări cu portarul școlii, care le mută mașinile din parcările învecinate, dacă ocupă un loc de reședință plătit și vine deținătorul, sau care preia pungile cu mâncare de la livratori, dacă se nimerește să fie oră când ajunge comanda. La fel de amuzant e cum se strâng ciopor elevii și fumează în grup la colțul școlii, dar nu îi vede nimeni, sau cum produsele de tip vape se vând către minori fără restricții, dar livrarea de mâncare reprezintă o vulnerabilitate majoră. Ce să zic!
Că tot am adus vorba despre pachețelul de școală, voi ce obișnuiați să mâncați în pauze, în afară de bătaie de la colegii din clasele mai mari?
Io nu aveam pachețel la școală. Eu aveam scoal la fix 150m de bloc, plecam din casă când auzeam că sună soneria. Un tătic de meserie pompier adusese o sonerie adevărată care trezea toată școala. Era bine că nu se puteau preface profesorii că nu au auzit😜.
În AD 1980 se foloseau pe post de ascutitor de creioane iște chestii artizanale cu lama de max 3 cm și în mâner de maxim 5cm. La o altă clasă din anul meu un idiot i-a înfipt chestia aia în spate unei colege, atingandu-i plămânul. Școala de corecție se numea pe atunci printre copii, nu știu denumirea oficială.
Stau și mă întreb când aud despre astfel de evenimente: ce dracu’ o fi fost în capul ăluia, dacă azi poți sa vina pe expunerea la internet și filme violente? Am avut și o colegă care a născut în clasa a 5a,dar nu e subiectul de azi😏
N-aveai pachețel, dar aveai cheia la gât. Acum cred că îi spune altfel școlii de corecție. Întrebarea e ce a ajuns colegul care a înfipt lama?
Aveam apă, erau niște cișmele pătrățoase, montate pe perete. Problema era că nu le puteai folosi decât dacă erai singur în baie. Dacă te aplecai să bei apă, primeai de la colegi șutul regulamentar în fund și, în ce mai bun caz, dacă nu dădeai cu dinții de țâșnitoare, îți venea toată apa pe nas.
Nu am rămas cu amintiri prea multe legate de propriul pachețel, dar țin minte ce pachețel aveau colegii, asta pentru că aveau bunul obicei de a participa la concursuri de lipit feliile de pâine pe tavan sau pereți. Tot mai sus, cutezători, sub stindardul tricolor. Unde ateriza felia, rămânea o pată de mâncare. Așa că în lungile ore de română, până când erau scoși la lecție ghinioniștii, făceam inventarul pereților. Cele mai multe pete erau de gem, pateu și zacuscă. Iar după revoluție, margarina Linco a început să câștige detașat.
Am și uitat de cișmelele alea din fontă. Dar ce școală se făcea, că uite ce bine am ajuns! 🙂
Ceva mai târziu, în anii de liceu ai tranziției nefiscalizate, a început să se manifeste și spiritul antreprenorial al profesorilor. Așa a apărut în liceu primul lactobar, afacerea profesoarei de latină. După ce ne povestea de stoicism și moderație (est modus in rebus, dragii mei), imediat ce se suna de pauza mare cobora în grabă scările, deschidea lactobarul și își rotunjea veniturile, pentru că, dragii mei, norocul îi ajută pe cei îndrăzneți (audaces fortuna iuvat).
O tempora, o mores! Nu era mai bine așa? Pentru binele nutrițional al generației „gen” de astăzi veghează Smiley, care face reclamă la un BigMac pe un ditamai panou publicitar din fața școlii. Ia să nu mai comenteze părinții, să se bucure că nu rulează reclame la păcănele. Un mac cinstit n-a făcut rău nimănui. Nici un sos în cantități industriale, că numai mâine nu-i poimâne și se deschide sezonul Beach, please.
Mai promovează și puțin BYD. Cu moderație: câte puțin din toate.
Chiar dacă am făcut școala în perioada comunistă, se găsea un măr și o felie de pâine cu dulceață pe care s-o înfuleci în pauză. Doar că, pe-atunci neexistând online, cum ieșeam în pauză mergeam pe terenul de fotbal și rupeam porțile în alea 10-15 minute. De cele mai multe ori uitam de pachețel și ne întorceam cu el acasă. De fapt, n-aveam timp
Și eu rupeam porțile, dacă mă hâțânam prea tare pe ele, pentru că, de cele mai multe ori, eram portar. Acopeream mai mult spațiu ca restul colegilor slăbănogi.
Păi vezi?! Luai covrigi pe ață, nu pe sârmă periculoasă!
Pachețel la școală?! Ha, ha! Noi ziceam merci să avem de mâncare acasă. Dar aveam un coleg care aducea biscuiți cu gem și îmi dădea și mie câteodată.
Se mai întâmpla să conving cu minimă agresiune verbală câte un coleg mai pirpiriu cu pachet de biscuiți cu unt și gem, făcuți sandviș, să îmi dea și mie.