Vinerea trecută am avut drum spre Otopeni, ca să aduc bobocul acasă în prima vacanță, după 2 luni de facultate. Chiar dacă la noi s-a terminat vacanța preuniversitară, în Belgia abia a început cea universitară.

Motiv absolut întemeiat ca să avem o primă revedere fizică, după zeci de conversații videotelefonice zilnice. Acum îi înțeleg, oh, cât de mult îi înțeleg pe vecinii mei de dedesubt, care, acum 30 de ani, și-au trimis băieții la facultate tocmai peste ocean, și noaptea târziu îi auzeam cum vorbeau pe Skype cu fiecare, fiind pe coaste diferite, și vecina plângea după fiecare apel video. În loc să se trezească copiii noaptea, ca să vorbească în țară pe fusul orar local, părinții lor își sacrificau nopțile, ca să își vadă copiii în condiții tehnice destul de precare. 

Știut fiind faptul că e vineri, vacanță aici, Valea Prahovei and shit, aș fi putut să îl las să ia trenul spre casă. După 2 ore petrecute deja acolo în 2 trenuri și un autobuz, ca să ajungă la Charleroi, de unde zboară low-costumerșii Ryan și Wizz. Dar m-am gândit că va fi obosit, așa că am monitorizat din timp traficul rutier pe Gmaps și Waze și, la finalul programului de lucru (16:30), am luat hotărârea ad-hoc de a pleca după el. În deplină cunoștință de blocajele marcate cu roșu pe hartă. Am cam regretat.

Nici nu am ajuns bine în dreptul hotelului Rozmarin, după serpentine, că avântul automotomobilistic mi-a fost tăiat de coloana de mașini care avuseseră planuri similare. Așa că am stat. Și am stat. Și am tot stat, uneori ne-am și mișcat. După 2 ore, eu încă eram la Predeal, înaintasem până la intersecția cu Izvorul Rece, unde un polițist zgribulit dirija traficul, pe o ploaie mocănească rece. Eu făceam stretching din coapse, roteam glezne, mă scărpinam în cap și îmi pierdeam răbdarea.

Se întunecase bine, dar vezica mea nu se simțea prea bine. Poziția în scaun nu ajută nici ea la repartizarea presiunii. La prima parcare înainte de Azuga, să mă scuzați, dar am profitat că s-a mai rarefiat coloana și am tras pe dreapta, apoi am fugit prin iarba udă și deasă, eliberând o cantitate impresionantă de lichid nefrologic în neantul neiluminat. Cu nevoile fiziologice nu e de glumă. When you gotta go, you gotta go. Puțin dezinfectant pe mâini și am fost gata de reintrat în coloană.

Se făcuse ora 19:30, ajunsesem cumva pe centura nouă a Comarnicului, în spatele unui Logan de poliție care se deplasa cu 60, pe sector de 70 km/h. Bună treabă. Trafic intens. În față, un moșneag tocmai se oprise pe avarii, blocând circulația. Loganul de poliție se oprește și el în spatele moșului, eu i-am depășit pe linie continuă, doar nu era să aștept să vină prima zăpadă.

După mine, toată coloana a făcut la fel, așa că polițistul care ieșise din mașină a renunțat să mai facă vreun semn și mi-am continuat drumul aglomerat. Dar măcar nu se stătea. La fix 4 ore de la plecarea de acasă am ajuns la destinație (permiteți să raportez că la Casa Românească mirosea tare bine a grătar), am preluat odorul și, fără nicio pauză, am pornit înapoi spre casă.

Nu vă mai plictisesc cu detalii, am reușit performanța de a parcurge cei cca. 160 km înapoi în „doar” 3 ore. La miezul nopții, deja eram în pat, costumat în pijama și cu ochii roșii de oboseală, numai bun de Halloween slumber party. Între timp, mi-au trecut nervii și oboseala, și-a luat deja biletele de tren pentru întoarcere cu reducere 50% (student internațional, nu 90%, ca cei autohtoni). Plus biletele de avion pentru următoarele 2 vizite acasă, ca să știm o treabă, până nu se scumpesc iar. Nu mă întrebați din ce bani, că încă nu s-a închis operația de donare a rinichiului stâng. Preventiv, am dus verigheta mea la evaluat și curățat, că în ianuarie vine și factura de utilități la căminul studențesc. Nu mă plâng, doar fac și eu niște afirmații.