Pentru că lumea nu s-a înghesuit la ghicit, dar mi s-a solicitat dezvăluirea, aflați, dară, cu șoc și groază, că în cutia mea poștală, ca în halatele unor doctori din spitalele de stat (sau ca în sutienele unor meteoroloage de la ANM), se află mereu un plic. Doar că e cu mâncare pentru pisici, pentru că așa sunt eu, om cu suflet bun, doar v-ați dat seama de asta, în ciuda limbii ascuțite de fierarul din povestea răstălmăcită. Uneori este Miau-Miau mai ieftin, alteori Felix, ca-n reclama cu Robbie Williams. De data asta, s-a nimerit să fie un Whiskas. În felul ăsta, când cobor din casă, am mereu la îndemână un plic cu mâncare umedă pentru suflete pribegite.

Acum nu vă închipuiți că fac asta zilnic, și nici că mă cunosc motanii toți, voi nu m-ați cunoscut, dar plicul e acolo, pentru momentele alea când apare un animăluț blănos, care trece printr-o perioadă mai grea. Fie un pisic rămas fără mamă, fie un motan cu ochi încrucișați și urechea mușcată, fie o bunicuță cu blana roasă de vreme, dantura căzută și coada ruptă. Ați fi surprinși să aflați că foarte multe pisici de la oraș n-au un stăpân efectiv și sunt alungate sau fugărite constant, deși nu e vina lor că au venit pe pământ în urma unor relativ scurte, dar zgomotoase acte de iubire felină. Iar faptele mele nu atrag șobolanii apolitici, pentru că nu las mâncare nesupravegheată în aer liber, ci mă asigur că beneficiarul vede ce fac și se apropie, altfel nu desfac plicul.

Așadar, without further vorbărie, pisicofilă Românie, asta îți doresc, iar eu pentru înțelegere vă mulțumesc. Mi-ar plăcea să văd că mai sunt și alte persoane cu aceleași preocupări, fără a transforma acest hobby într-o afacere. Așadar, este careva impulsionat de aceleași valori și principii, când e vorba de animalele străzii?