Cine râde-acum bengos? Bine, încă nu îmi ies din suturi de încântare, durerea este, totuși, acolo, gingia arată horror, parcă nu v-aș oferi satisfacția de a râde, după înfrângerea suferită aseară. Cine e microbist, a putut observa că ai noștri au fost Lost in Istanbul, eu, nemaifiind pasionat de fotbal, pot spune cu punga de gheață pe gură ca am „primit un pumn” de la chirurg și am urmărit meciul fără punga de semințe tradițională.

Cum probabil unii dintre voi v-ați dat deja seama, dar ați fost lorzi și nu ați vrut să îmi bateți obrazul, postarea asta se referea, desigur, la mine, nu la un amic certat cu regulamentele de ordine interioară din baruri. Asta nu înseamnă că am scris baliverne aici. Nu, tot noroc de un carmangier bun am avut și acolo. Așa sunt eu: când aud de dentist, strâng din dinți.  

Să vă spun cum mi-am început viața stomatologică, la frageda vârstă de 12 ani, jucând la loto și pierzându-mi 2 din 14 dinți? Vă spun, că de-acum, la vârsta mea, nu mai știu ce-i rușinea de sine. Și intuiesc că vreți să aflați detalii personale și intime, altfel n-ați invada terenul meu de antrenament scriitoricesc câtă frunză, câtă iarbă este în deșertul Gobi.

În acel moment critic al existenței mele sub formă de copil gras, în România nu se auzise încă de dansul la bară ca probă olimpică, deci probabil am fost un precursor în domeniu (că pionier fusesem deja înainte de ’89). Mă refer la bara de bătut covoarele, care încă îmi mai bântuie amintirea și mai există și astăzi prin unele cartiere uitate de primar, atenția acestuia îndreptându-se spre parandărăturile obținute din ghișefturile lui cu diverși sturioni imobiliari.

Obiceiul meu de copil prost, în afară de bătutul mingii pe toate zidurile posibile, era să mă învârt în jurui barei de covoare (care ținea și drept poartă pentru meciurile copilăriei), ținându-mă doar cu o mână. În ziua respectivă, cineva tocmai își bătuse covorul și își uitase bătătorul din sârmă proptit de bară. Și ce-mi vine mie în gând? Ia să văd dacă pot cuprinde cu o mână atât bara, cât și mânerul bătătorului. Zis și făcut. Doar că gravitația și-a făcut, din nou, datoria, încât după prima rotație completă mi-am pierdut balansul imperfect și m-am izbit cu toată forța mea adolescentină, precum și cu bărbia și cu incisivii, în betonul turnat ca fundație la baza barei. Rezultatul: plin de sânge și urlând în gura mare, am fugit în casă, la tata. Cred că atunci a suferit primul preinfarct minor, dar și-a păstrat cumpătul. La viața lui de director și profesor, mai văzuse incidente similare destule în curtea școlii. M-a dus în baie să mă spele și atunci mi-am văzut în oglindă bărbia plină de scame, păr și sânge și 2 dinți din față rupți, precum și buza de sus spartă. Era sâmbătă, ce altceva să-mi facă? Mi-a dat o jumătate de Piramidon și apoi, luni dimineața, am mers cu el la policlinica stomatologică, unde dentistul mi-a spus, senin, că unul dintre dinții sparți trebuie extras, iar celălalt incisiv lateral speră să poată fi salvat doar prin tratament de stabilizare.

Va urma…Promit. Doar că acum trebuie să merg la controlul follow-up. Rămâneți pe frecvență! Până atunci, vă las să parcurgeți instrucțiunile postchirurgicale pe care încerc să le respect.