Continuarea aventurii începute aici, partea a II-a.

Dentistul a avut dreptate, mi-a salvat pe moment un dinte, dar răul fusese deja produs. Până să ajung la data programată pentru extragerea restului avariat irefutabil, incisivul central stâng, hereinafter also called 21, a decis să părăsească din proprie inițiativă capul prost, luând primul mijloc de transport convenabil: o coajă de pâine. Pe care am înghițit-o cu tot cu restul de dinte. N-a fost ultima dată când am băgat în gură ceva fără să îmi dau seama, după cum am scris pe larg și pe îngust aici, dar măcar am economisit banii pe extracție.

Totuși, măcar ai mei au sunat la cabinet și am fost trimis mai întâi la o radiografie, pentru ca dentistul cu lentile de corecție cu dioptrii cu multe plusuri să nu lucreze în orb. Vă spun de pe acum: nu știu ce fel de material a folosit omul ăla, dar știftul montat de el nu a fost deloc un știft, ci lucru trainic, cimentat beton, nu cu maglavaiz biodegradabil în salivă. A ținut 33 de fucking ani.

Așadar dentistul mi-a pus știftul și a cimentat pe el un dinte acrilat pe structură metalică, iar cârnăciorul din mine a putut mușca cu poftă, în continuare, din multe mere furate de prin vecini, fără să mi-o fur vreodată (eram, totuși, băiatul lui dom’ director).

Doar că recomandarea medicului a fost să revin la 18 ani pentru înlocuirea dintelui cu unul simetric cu celălalt incisiv central, iar eu nu m-am mai dus, m-am luat cu alte probleme endocrinologice și am rămas așa. Cum timpul nu iartă și norocul nu ține mereu cu dințoșii curajoși, după o vreme, să tot fi trecut 10 ani, m-am trezit într-o noapte, la propriu, cu o pungă de puroi pe gingie, rotundă și bombată ca un vas de expansiune teritorială rusească. Sau ca o mină marină.

În stilul caracteristic, deja om mare, cu licență în buzunar și cu un premolar scos acasă cu furculița înainte de ultimul examen de absolvire, am ignorat pericolul și am spart fistula cu unghia, drenând puroiul. Asta ca să vedeți ce inconștient poate fi un om care pare inteligent, după zodia de taur castrat.

Știftul se ținea bine pe poziție, nu durea, dar deja apăruseră primele simptome că, la nivelul osului, infecția lucra ca o cârtiță la tunelul unei autostrăzi din centrul României. 

Știu că muriți de curiozitate, ca orice pisică curioasă, și vreți să aflați finalul, conform titlului pompos, dar va trebui să mai așteptați până la partea a treia, pentru că, totuși, e vineri seara și pentru mine, așa că vă provoc doar să vă imaginați cum arată o gură centrală cu dinte-pauză-gaură. 

Și-acum, ura și la gură, Aperolule!