O atenție mai mare, o ladă de măsline sau ceva mai consistent decât un pachet de cafea sau țigări?

Încep eu primul, pentru că și intenția contează, dar și gestul ulterior. 

Acum 19 ani eram cam disperați că fi-miu nu va fi primit la grădiniță, având cam cu 4 luni sub vârsta de 3 ani, minimul necesar pentru „admitere” în septembrie. Locuri puține și pe terminate, cunoștințe în domeniu și mai puține, iar soția nu a vrut nicicum să apeleze la funcția de cadru didactic, așa, ca de la o colegă de învățământ la o directoare, cu riscul de a veni soacră-mea la noi, să ajute la creștinizarea creșterea celui mic. Deci mai disperat eram eu. Printre colegii trecuți deja prin furcile caudine umbla vorba că trebuie unse bine dosarele cu acte, mai ales pentru copii underaged.

Grădinița la care credeam eu că eram, în mod normal, arondați, era într-o stare cam jalnică, nu avea curte cu loc de joacă, totul s-ar fi petrecut între 4 pereți, ceea ce nu-mi prea surâdea. Dar mai era o grădiniță la alte sute de metri depărtate, unde nutream speranța că ar putea să ne accepte, prin minune. After all, copilul era de familie bună, cu renumerație după data de 2 a lunii. Îmi fac curaj și schimb niște lei, ca să mă duc în audiență la directoarea fiecărei unități de învățământ, pregătit în buzunare cu 200 de euro verzi și cu două plicuri. 

Nu mi-a plăcut niciodată să ofer cuiva nici măcar un buchet de flori, darămite mită, deci vă închipuiți ce stare aveam. Curgeau apele pe mine, și nu era de la caniculă. Intru în prima grădiniță, aia mai nașpa și, de emoție, în loc să pun câte o sută de euro în fiecare plic, bag ambele bancnote într-un singur plic (asta aveam să descopăr câteva rânduri mai jos). Apoi bat la ușă și intru cu șapca în mână, adoptând cea mai umilă postură posibilă. 

Zgripțuroaica vorbea la telefon cu alți părinți sponsori, mai cu stare, care nu se înjosiseră în persoană, ci tratau de la distanță, cu nonșalanță financiară. În fine, termină apelul, mă „preia” direct cu: unde lucrați? Nu tu bună ziua, ce doriți, pentru că era clar ce doream, și în niciun caz să o…mut. Decât într-o raclă, la cât de uscată era, de la fumul de țigară din birou. 

Eu, baragladină mică, îi zic că momentan sunt junior consultant într-o corporație germană. (Eram pe naiba, lucram tot ca acum, cu aprindere, ca traducător într-o microîntreprindere). Și că vom susține grădinița cu toate mijloacele financiare necesare, numai să aibă loc într-o grupă. Apoi am scos unul dintre plicuri și am văzut că ochii îi lucesc de interes, iar cucoana îmi spune: stimate domn, nu pot promite 100%, dar am convingerea că voi găsi un loc pentru băiețelul dumneatale, pentru că grădinița chiar are planuri de extindere la mansardă și orice ajutor este mai mult decât binevenit. Sunați peste 2 zile și vă comunic dacă va fi pe lista finală. Și îmi face semn cu ochiul spre o cutie din lemn, anume amplasată pe birou, pentru „donații”. Arăta fix ca o cutie a milei, cu o fantă deasupra. Probabil fusese cutia pentru reclamații și suferise reconversie profesională. Eu, cu inima cât un purice pe steroizi, introduc plicul în „urnă” și plec, emoționat și convins că am rezolvat-o. 

Ajuns la aer liber, îmi trag puțin sufletul și, om preventiv, zic să merg și la cealaltă grădiniță, care îmi făcea mai degrabă cu ochiul. Măcar să văd cu ochii mei bulbucați cum stă treaba. Ce să vezi, după nume, acolo era o doamnă director pe jumătate săsoaică, pe jumătate pistruiată, iar eu eram absolvent de germanistică. Deja mă simțeam mai stăpân pe situație, așa că am spart gheața în cel mai mitomanistic mod posibil: Guten Tag, doamna Mustermann, mi-a recomandat doamna inspector de germană Arschlocher să aduc copilul la grădinița dumneavoastră, dacă vreau educație temeinică. Restul e deja istorie, nu doar că am înscris copilul, dar am intrat la cea mai bună educatoare: a țipat la ei cu toate cunoștințele de pedagogie la modă în anii ’80, dar copilul se pișa deja cu boltă la toaletă, nu se mai scăpa pe el de frică, în scutec.

Iar eu, acasă, am fost foarte bucuros să găsesc în buzunar al doilea plic, cu ambele sute încă verzi, ceea ce nu poate să însemne decât că în cutia de donații a zgripțuroaicei am pus un plic gol. Încă trec săptămânal prin fața grădiniței respective. Într-adevăr, au mansardat și au amenajat mai bine stabilimentul, dar nu din banii mei. 

Sursa foto: flickr