Cum șade bine unui creștin adevărat (nu la mititica bisericuță de lemn care va deveni catedrală), cu frică de ‘mnezeu, căruia nu îi e frică să-și bată copiii, pe principiul eu te-am făcut, nu mă faci tu pe mine, ai mei au decis, în urma consultării în familie, să ne oblige să mergem cu toții voluntar la următoarea înviere, la o mănăstire celebră pe o rază de 5 km, unde starețul Parfutie priponea măicuțe, ca să nu fugă. Și de două ori pe zi încercau săracele și mereu erau prinse pe la spate, starețul termina rapid și aștepta pregătit ziua următoare, cu colțurile sutanei ridicate și niște vaselină, pentru mobilitatea crescută a articulațiilor. 

Vine momentul mult-urât de noi, copiii bătuți și de soartă. Mergem, ca de obicei, vreo 2 kilometri până la garajele unde țineam mașina (da, da, contrar imaginii generate cu Gemini, pe atunci nu existau locuri de parcare, pentru că nu prea existau mașini. Cele existente erau ținute în garaje de colecție, uneori pe post de cameră de hotel (toată stima, domnu’ Lebădescu), nu întotdeauna aproape de domiciliu, și erau folosite răruț, ba chiar o perioadă de timp, o săptămână circulau doar mașinile cu numere pare, în altă săptămână, cele care aveau benzină)

Nu exista nici obiceiul de a lăsa mașina pe avarii în fața bancomatului, nu se auzise de tehnologia asta drăcească care să scuipe sute cu Bălcescu decât în beciurile securității. De timbre cu Ceaușescu scuipate pe față auzisem numai la pescuit, unde nu erau microfoane în apă. 

Să revenim la Dacia noastră, la care nici nu prea funcționau becurile de semnalizare, mereu se cocleau fișele de contact), se urcă tata la volan și dă comanda: împingeți, că eu dau la cheie și talpă (ceapa voastră de copii!). 

Purcedem la drum, eu fredonând vesel în gând Casablanca. Ajungem la serpentine, vrum, vrum, mașina mea, e vedetă, da, cu roțile scârțâind și cu…cablul de ambreiaj pocnind, în rampă ne oprim. 

Am scăpat de învierea vieții. Cu frâna trasă și piatra la roată pusă, tata coboară să caute cel mai apropiat telefon pentru situații de urgență: satul vecin. Rămâneți în mașină, ne poruncește el (poate cedează frâna și scap de voi). Era deja trecut de miezul nopții, eu baterii 777 la Tetris nu mai aveam de rezervă, când s-a întors transpirat și nervos. Noi chicoteam. Tot satul era la biserică, nu găsise nici măcar un tractorist beat, dispus să ne remorcheze. Șoseaua pustie. Bine că avea redresor în portbagaj, curea de la alternator și capac de la delcou de rezervă. 

Singura soluție: retragerea la garaj. Cu chiu cu vai, mutând piatra centimetru cu centimetru cât să nu scape mașina la vale, a reușit să întoarcă mașina și apoi, până pe la ora 2 dimineața, unde era vale, alergam pe lângă mașină, unde era loc drept, împingeam. Am trecut pe lângă biserica unde ne punea să mergem în alți ani la slujbă, stors de puteri și invidios pe oamenii ăia care mâncau pâine înmuiată în vin.

La garaj, nici țipenie de om. Cu excepția pasionatului auto de care v-am zis mai devreme, din garajul căruia răsunau clopotele în care dădea ca surdul la buci unei doamne venite pe ascuns, să primească împărtășania. La cum se auzea, cred că a primit-o nu doar cu vârf, ci și îndesat. Pe cauciuc pe cauciuc, sentiment de nedescris. Am recunoscut haina de blană din petice, atârnată de ușa garajului. Era mama unui prieten, lucra la centrul de calcul, nu știam eu prea bine ce lucra, ziceau prietenii mai mari că cică era specialistă în nimfomatică. Haide, Gică, încă o dată!