Uneori, un mic imbold este tot ce ai nevoie ca să te simți motivat și să te arunci în necunoscut. Mi-am adus aminte cum a învățat juniorul cel mare să pedaleze fără roți ajutătoare și, ca să nu uit, fac o pauză din tradus și bag rapid articolul ăsta. Era vacanța de Paște și el avea vreo 5 anișori și o bicicletă DHS cu roți de 16 inci, grea ca păcatele unui mitropolit și nu știam cum să-l fac să își țină echilibrul. Deh, eram la primul copil de pedagogit. Soția, adevăratul cadru didactic care ține (cu) casa, a venit cu ideea genială de a-i promite că, dacă învață într-o săptămână să meargă fără ajutor, în vara respectivă mergem în concediu în Grecia. Noi mai fuseserăm, dar pentru copii era prima dată.

Cum să vă zic, când a auzit propunerea, în ochi i-a apărut o sclipire care nu l-a mai părăsit niciodată, ori de câte ori i-am promis ceva. În nici 15 minute, viitorul aiti-gai nu mai avea nevoie nici de mâna mea pe șa, nici de gardul viu sau de îndemnurile mele, ca să se țină pe traseu în poziție verticală. Sigur, a fost puțin mai greu cu curbele, dar parcarea era goală, a învățat rapid cum să le ia, cam după 2 căzături ușoare. Atâât! Ba a început chiar să mă ajute, încercând să țină și el de o roată, când coboram bicicleta pe scări.

Cele 2 luni care ne despărțeau de vacanța promisă au trecut rapid, doar că, în ziua dinainte de plecare, micuțul a făcut febră aproape de 40. Așa-i în colectivitate, mai ales la grădiniță. Pe cine să mai dai vina, când deja trecuse și festivitatea de sfârșit de an grădinițar. Fuga cu el la medicul de familie pentru o rețetă de antibiotic, pentru că promisiunea unui tată nu putea fi încălcată.

Mi-aduc aminte și acum cum am oprit pe drum în Byala, la ora 07:00, pentru că trebuia administrat antibioticul, iar apoi, în primele zile, cazați fiind în Asprovalta, a trebuit să-l car pe umeri, pentru că încă era pleoștit de boală și medicament. S-a înzdrăvenit încet-încet (a ajutat și gyrosul ăla de pui, care pe atunci costa 1,80 euro, dar și doamna Elisabeta din Vaslui, bucătăreasă la o tavernă, care ne-a făcut câteva zile la rând supă de pui, special pentru noi, pentru că nu exista în meniu așa ceva) și sunt conștient că am fost destul de inconștienți să plecăm la drum cu un copil bolnav și altul de 3 ani (care, până la urmă, nu a luat boala de la frac-su), dar s-a dovedit că a fost o decizie corectă.

Imagine generată, pentru ca amintirea să fie virtual exemplificată, dar fericirea din gându-mi poate fi lejer măsurată.