Știți țâncul ăla care se ascunde după fusta mamei, când ea vorbește cu un străin/vecin? Ei, aproape la fel de rușinos era și Siegfried, ori de câte ori călcam pragul mamei sale, profesoara de germană (sărut-mâna, doamna Beatrice, ce mai face bar-cafeneaua dvs. de pe centru, mai este afacerea în viață într-un oraș mort?) care mi-a călăuzit talentul nativ spre filologie nu doar mie, hermeneuticului blogger, ci și celuilalt mai mare hermano, și el încă traducător de germană slash alergător slash zacuscolog slash magiuncian de prune, pe a cărui carte de vizită scrie: soțul cumnatei mele.

Deși eram de aproape aceeași vârstă școlară, viitorul propus premier avea o teamă de musafiri mai ceva ca vedetele ușor intoxicate cu bacterii gram cocain-pozitive, surprinse de paparazzi cățărați în copac. Totuși, uite cum, încet-încet, propulsat spre înaltele sfere politice peneliste din Parlamentul European de către tatăl domniei sale, carevasăzică Vasile, Siegfried (care, apropo, nu cred că acum m-ar mai cunoaște, așa lup sur cum sunt, deși pot spune că am contribuit financiar timp de 3 ani, câte 2 ori pe săptămână, mai puțin în vacanțe, la succesul lui de acum) e pe cale să devină un nou Veștea sau chiar mai rău.

Am scris rândurile astea la cald, doar așa, out of fear of missing the opportunity of saying nothing at all, pentru că mi-am propus să nu mă mai intereseze ce se întâmplă în culisele scenei politice numite și toaleta EuRoWC. Oricât aș vrea să fiu imun la jogodie, n-ai cum să nu-ți vâjâie pe la urechi gloanțele oarbe trase cu furie oarbă de decidenți și/sau de susținătorii lor. Și, mai devreme sau mai târziu, tot praful ăsta de pușcă se va aprinde și România va face: kaboom! Până atunci, haideți mai bine un marș german să ascultăm și să ne veselim, că vine weekendul, se aprind doar grătarele! Eu voi reaprinde pasiunea de a reprinde niște pești scăpați de furia-mi pescărească.