Tocmai îmi luasem primul buletin. 14 ani bătuți cu mingea în curtea școlii, în parcare, la bara de covoare. În grilajele punctului termic. Unde găseam liber, mingea aia ovală, beșică, nu artex, era mereu bătută ca hoții de cai. Făcea echipă bună cu tenișii chinezești găuriți în talpă. 

Mno, jucam Victorie în curtea școlii și mingea e respinsă peste gard, se oprește în lateralul blocului de garsoniere alăturat, pe unde se scotea gunoiul aruncat pe vremea aia la ghena embeduită în bloc.  

Mă duc, recuperez beșica, fac un pas înapoi, nu apuc să mă întorc și în fața mea cade un morman de haine învelite într-un covor murdar. La nici jumate de metru. Mi-a sărit și sufletul, și mingea. Și bretonul. Mă uit în sus cu ochii mijiți, nu era nimeni pe bloc, iar balcoane pe partea aia nu erau. Vin și ceilalți copii, curioși, desfacem covorul ca pe cutiile cu ajutoare din Olanda (Țările de Jos, pentru cei mai tineri). 

Descoperim cu stupoare, groază și șoc că mormanul de haine era, de fapt, cadavrul unei femei învelite cu tot felul de articole de îmbrăcăminte. Ne-am speriat de moarte, vă dați seama. Nici nu știu când a ajuns poliția la fața locului, cert e că m-a pus să aduc buletinul din casă și mi-a luat declarația. În absența vreunui adult, apropo. A apărut și un medic legist, încă vreo două echipaje de jandarmi și ne-au ținut departe de scena „crimei”, de parcă ar mai fi vrut careva dintre noi să se apropie voluntar. 

Nu vă pot spune mai multe, pentru că nu s-a mai aflat ulterior niciun detaliu în vecinătate. Apoi, ușor-ușor, știrea nu a mai fost „breaking” pe buzele nimănui. Doar eu am rămas să port povara ani la rândul. Mă mir că nu am avut nevoie de psiholog. Sau poate am avut nevoie, dar nu i-a păsat nimănui. Acum îmi dau seama că, pentru a nu știu câta oară, moartea m-a ocolit în drum spre Hades. Cine știe pentru cât timp… până la urmă, e nevoie doar de un pas.