Se întâmplă oricui
să gătească un pui. Mai ales unui burlac, care n-are încotro când îi e foame, decât să orăcăie cu burta goală pe lac. Mă gândesc doar cum găteam eu acum 25 de ani, în studenție, când cartofii prăjiți cu, uneori, ochiuri și carne/cârnați la garniță erau cam singurele chestii care se preparau termic pe reșou tot la 2 zile, iar în rest, tineretul studios avea o dietă destul de restrictivă, exact ca bugetul. Nu știu cum se face, dar, al naibii, bani și pretexte pentru băute se găseau mereu, și încă eu eram un exemplu pozitiv.
După cursuri, uneori, în loc de lactobar, mai făceam piața și îmi permiteam să iau din bursă o ceapă, un ardei, câteva felii de parizer sau niște pateuri Scandia dar, fără pachetul (bi)lunar de acasă, zău că nu știu cum aș fi supraviețuit în aceeași stare de agregare pufoasă timp de 4 ani de zile. Acum, în sistem Bologna, aud că sunt la modă pastele Bolognese, gata semipreparate și cu de toate chimicalizate.
Când primeam mai mulți sacoșe de rafie prin intermediul șoferilor de Atlasib/Pletl sau al mecanicilor de locomotivă, era o adevărată petrecere: toată camera punea la comun pe masă tot ce avea mai proaspăt: șuncă/slănină (asta e o altă discuție de semiotică și lexicologie), murături, cozonac. Unui coleg din Panciu i-au trimis o dată părinții la nici 2 săptămâni de la începutul anului universitar 5 navete cu struguri de masă și o damigeană cu must, a fost rupere la toalete câteva zile la rând. Atât în cămin, cât și la facultate.
Dar m-am luat cu altele, din nostalgie sezonieră după anii de student căminist în care m-aș întoarce oricând și aș rămâne oricât. Altceva voiam să vă zic. Când habar nu ai ce faci, puiul ăla de mai sus poate să iasă crud la os, sau carnea să fie „overcook” de uscată, arsă sau, mai rău: total necomestibilă.
Am pățit asta în Germania, după ce m-a pus (pofta) naiba să încerc să gătesc un pui întreg, apoi ciopârțit, la microunde, și la final, după câteva ore de așteptare chinuitoare, a trebuit să îl arunc și să spăl tot interiorul, nu doar platoul nerotativ.
De la ce m-am luat și v-am luat pe după cireș? Păi stăteam eu așa, cu mine și gândurile mele, întinzând tacticos gemul de zmeură pe fiecare clătită caldă din teancul de 40 de bucăți, și mi-am adus aminte de dilema veche de când lumea: gătitul ăsta este o știință, sau o artă?
Voi ce părere aveți? Prost bucătar să fii, noroc în bucătărie să ai? E suficient să fii înzestrat sub şorțul gol pentru a da gust șaormei și pentru a intui cum trebuie să iasă un anume sos, sau sunt necesare informații (aluzie la casele self-pay de la Carrefour, care mă disperă cu mesajul ăsta sonor) tehnice, pentru a găti un mușchi Wellington perfect? Sau, poate, urmărind un bucătar/o gospodină cu vechime la lucru, meseria asta se fură cu succes, tot așa cum se fură o mașină neîncuiată din parcare (minus bruiajul), fără a mai parcurge sute de ore de cursuri de gătit?
Chiar sunt curios about your stand in this respect, așa că please nu ezitați să partajați cu mine your opinion.
Eu am început să gătesc abia odată cu începerea diversificării la primul copil. Știință pură, transmisă de pediatra specializată pe nutriție. Am început cu morcov fiert. Până atunci nu țin minte să fi pus mâna pe vreo cratiță/oală/tavă (altfel decât să le spăl) și nici n-am manifestat vreodată interes pentru această activitate.
În primul an de studenție m-am hrănit cu covrigi și alte prostii, plus pachete de la mama, care făceau furori prin cămin. Mama a fost norocul meu că n-am ajuns o proaspătă mamă complet analfabetă culinar, în sensul că ea gătea și zilnic, și bine, și destul de divers. Și eu o vedeam, mai observam chestii, o mai ajutam. Adică n-am avut niciodată dileme de genul „cât înseamnă un vârf de sare”, ce înseamnă „cât cuprinde”, cum se taie legumele pentru salată de boeuf sau mai știu eu ce.
De asemenea, și soțul a contribuit la pregătirea mea științifică, în sensul că el a venit în studenție cu un întreg caiet de rețete de la mama lui și gătea aproape zilnic. Dacă stau să mă gândesc bine, cred că a fost primul reprezentant al genului masculin pe care l-am văzut gătind constant, bine și cu plăcere. Și acum gătește excelent, el este master chef-ul în familie. Pe cale să fie detronat de fiu, care are o adevărată pasiune pentru gătit.
Gătitul pentru mine e o știință, combinată uneori cu artă. Invoc arta improvizației când nu respect o anumită rețetă, din lene sau lipsă. Când improvizez masiv spun că mi-am dezlănțuit spiritul artistic! :))
Văd că te-am prins pe subiect, pentru că ți-ai dat drumul la scris. Se zice că cei mai buni bucătari sunt bărbați, nu pot decât să confirm. :). Dacă aș avea numai asta de făcut, probabil aș apela mai mult la știință. Așa, ca al 3-lea job, improvizez de foarte multe ori. Noroc că nu sunt pretențios și nu se aruncă mâncarea, pe principiu all-inclusive Bulgaria.
Confirm, susțin și încurajez. Știi vorba aia cu „locul femeii e în bucătărie? Picior peste picior, cu un pahar de vin în mână, aplaudând bărbatul care gătește!”. Word! 😀
Pentru o femeie în bucătărie în poziția descrisă de tine, mă fac Aprod (cu inima cât un) Purice.
Taica-meu, Dumnezeu sa-l ierte, avea vorba asta, „barbatii sunt cei mai buni bucatari”. Când il apuca inspiratia (si foamea), adica atunci când maica-mea era plecata la tara pentru mai multe saptamâni, facea gogosi imbibate de ulei si, ceea ce m-a marcat, mâncare de castraveti murati cu bulion. In timpul asta eu mâncam cartofi prajiti cu gratar. Dar nu prea des, ca-mi era lene (sau nu aveam carne).
Am inceput sa gatesc dupa ce m-am maritat. Cliseele au viata lunga, dar eu chiar asa am simtit, ca locul femeii e la cratita 🙂 Bine, barbatu-meu n-a pretins vreodata ca ar fi bucatar, el in studentie s-a hranit cu ciocolata si alune, noroc ca mergea acasa in week-end.
Dar una din primele ratari culinare a fost tot un pui. Cumparasem unul mare, gras, frumos, l-am pus in frigider si dupa 4 zile l-am scos, ca se-mputise.
@Jual Puiul întreg, pentru un student/burlac probabil pare opțiunea consistentă și ușor de gătit, dar mai rapid faci un grătar și cartofi prăjiți în tigaie, plini de ulei. Castraveți murați cu bulion? Parcă i-aș vedea feliați în chiflă de burger. 🙂
Ultimul pui împuțit pe care l-am mâncat a fost în Serengeti pentru ca idioților de ghizi” li s-a stricat lada frigorifică din mașină. Ăia au fost o aventură mai mare decât safari și animalele sălbatice.
Trăiască femeia care face de mâncare! Eu nu ma ating decat de grătar.
Pui de găină sau de impala pe jumătate în putrefacție, uitat de vreun leopard în copac? 🙂