De când mi-a fost băgată pe gât friteuza cu aer cald, cu forța, mai ceva ca un cățeluș făcut cadou de vreo mătușă unui nepot, ai cărui părinți ocupați numai de un patruped nu mai au timp, aproape că am renunțat la prăjelile clasice în ulei de floarea-soarelui. 

Se întâmplă, uneori, să mai cicălesc o ceapă în untura topită de pe cubulețe de bacon cu miere, afumat cu lemn de hickory, dar în rest, pot spune că am cam eliminat din bucătărie tot ce presupune absorbția de grăsimi în cantități industriale prin prăjire adâncă. Șnițele sau chiftele fac doar la airfryer sau cuptor, aripioare  și fâșii de pui tot așa. Până și pentru banala ceafă de porc am renunțat la tigaia tip grill din fontă chinezească. Doar că toate astea vin nu doar cu beneficii pentru organism, ci și cu un cost mai mare la factura de energie electrică, pentru că deja mi-a intrat în reflex să preîncălzesc friteuza pentru aproape orice trebuie preparat cu rumeneală: de la baghete cu unt aromatizate cu usturoi până la pâinea cu ou și lapte pentru sandviciuri calde și sățioase.

Ideea care e: înaintea erei friteuzei, obișnuiam să colectez cât mai mult din uleiul uzat și să-l duc la reciclat, la intervale regulate și destul de dese. La majoritatea marketurilor Carrefour, la 4 litri de ulei reciclat primeam 1 litru de ulei proaspăt rafinat cu chimicale. Dar acum, de peste un an de zile, am strânși abia 2 litri de ulei uzat moral și fizic și nu preconizez că voi mai aduna prea curând încă 2 litri nici dacă îmi storc creierii. 

Și aici intervine dilema mea, pentru care am nevoie de sfatul vostru: ce-aș putea face, ca să nu mai stau încă un an până se strâng 2 litri de ulei ars? Papanași cu smântână și gem sau niște macrou prăjit în crustă de mălai? Ambele mi-ar da herpesuri la gură, că doar îmi cunosc corpul, deci dacă e să fac sfarog în casă, voi privi apoi cu jind, pentru că ficatul nu doare, când îl doare.