Lipici la cei mici
Hai că nu e chiar atât de rău pe cât sună. Azi, nu vorbim de pomohaci sau alți preoți împinși pe la spate de draci. Nu mă refer nici la expresia „a avea lipici la cineva”, ci lucrurile sunt mult mai simple. Mi-am adus aminte de lipiciul copilăriei mele, un tub lung cu burete în vârf, care se tot usca și se înfunda, de eram nevoit să tot rup pojghița, uneori cu gura. De-aia și țin minte gustul dulceag, ca de marțipan (marțipanul am aflat mult mai târziu ce e, actually) de adeziv, uneori moale ca săpunul, alteori lichid de-a dreptul, folosit în școala primară și, mai rar, în clasele V-VIII. Îl știți, iar acum, că vi l-am descris, sper că îi simțiți și mirosul specific. Eu, unul, l-aș recunoaște dintr-o mie de parfumuri.
Dar de gustat, l-a gustat careva? Măcar o limbă pe capac, de probă sau de curiozitate? Nimeni, nimic. Știu că v-ați fi așteptat acum să vă zic candid că obișnuiam să consum așa ceva, doar că sunt nevoit să vă dezamăgesc. Am auzit, însă, chiar și recent, de elevi încântați de noul lor lipici cu miros de migdale, urmașul lui Pelicanol, pe care eu nu-l mai prea țin minte. Ei, nici atât.
Mi-am adus aminte de lipiciul ăsta în timp ce urmăream la TV o emisiune despre adicții ciudate, în care apăreau oameni iubitori de pământ, carton, carne crudă, plastic sau alte lucruri nedestinate consumului uman. Inclusiv batoane de lipici fierbinte, on a daily basis. Mamă, cum sună asta. Deși nici cașcavalul pane nu pare departe de consistența unui baton de lipici fierbinte.
OK, dacă lipiciul nu vă plăcea și negați în continuare că erați elevi normali, ce spuneți despre cretă? Banalul carbonat de calciu. Sau nici creta nu era în meniul vostru de școlar, când voiați să simulați o mică febră, numai ca să lipsiți de la școală? Bine, mă las păgubaș și promit să nu mai aduc astfel de gusturi în discuție. Dacă îmi spuneți ce pasiuni ciudate aveați voi în copilărie. Poate ronțăit de scoarță sau lins de rășină de brad, de ce nu?
Să înțeleg că tu nu ai prins lipiciul ăla în tub ca de pasta de dinți? Ăla se punea pe pâine, dar eu nu am practicat sporturi d’astea. Nici tibișir nu am ronțăit. Am fost anost dacă nu am avut preocupări ciudate?
Hmmm aș putea zice că îmi plăcea mirosul de diluant.
N-am prins lipiciul respectiv. Pâinea se folosea doar la filtrat spirtul! 🙂
Și ce părere ai? Crezi că lipiciul ăsta o să fie util și pe viitor, sau n-o să se mai fabrice?
Am părere, dar țin la ea, așa că o țin pentru mine.
Era un joc în copilărie, în care abia așteptai să îi tragi o palmă unui tovarăș, mai troll de felul lui, dar îl luai pe ocolite cu un joc și îi propuneai să pună „li” înainte de ultimul cuvânt din propoziție. „Intri într-o casă. Licasă. În casă e o masă. Limasă. Pe masă e o farfurie. Lifarfurie. În farfurie se află un pește. Lipește!”
aaa! Am auzit de el, dar nu m-a interesat niciodată. Poate de asta nu l-am ținut minte. Credeam că spui despre un lipici anume.
De Pelicanol îmi aduc aminte. Și îmi plăcea mirosul. De gustat nu am gustat niciodată. Nici cretă.
Pe vremea mea era un lipici într-o cutie cilindrică care avea înâuntru un mic compartiment pentru o spatulă de plastic pe care o foloseam la întins lipiciul. Lipiciul era alb translucid și de cele mai multe ori îl mâncam înainte să apuce să fie folosit. Era și păcat căci dacă stătea prea mult se usca și crăpa și nu mai era bun de nimic.
Mâncam și săpun. Nu mă întreba de ce!
Parcă, parcă țin minte vag cutiuța aia, cred că la grădiniță am folosit-o. Săpun uite că nu știu să fi fost consumat, sper că era măcar un Fa, nu săpun de casă cu sodă caustică.
Săpun Fa era doar pentru cadouri și obligații deși și la ăla procesul de fabricație implică sodă caustică că nu văd altfel cum.