Această postare nu vreau să fie considerată un pamflet, în ciuda opiniei mele cunoscute și transmise în eter (dacă avem printre voi un specialist în chimie care ne poate confirma cât de periculoasă este inhalarea eterului, îl rog să facă un pas în față, eu sunt expert autodidact doar în chimia dintre persoane cu aceleași convingeri) vis-a-vis de tot ceea ce înseamnă și presupune religia sau credința în ființe supramax articulate în tăblițe de lut cu 10 porunci ciudate și-o minune.

Minunea de a fi întâlnit doi oameni, buni creștini, mai evlavioși ca Papa ăla îmbrăcat în scrobituri albe, cu fumuri tot albe în cap când e vorba despre oprirea războaielor, salvarea copiilor de cancerul socia media etc. (end of thinking capacity). Tânăr și rebel fiind, m-am contrat nu de puține ori cu mentalitatea lor învechită, primitivă, din peșteră: ba că iar au votat cu găleata de făină și au luat-o pe ulei cu PSD, ba că copilul se educă până încape de-a latul patului sau că se pupă numai în somn (plus alte percepte puerinculturale specifice generației). Las la o parte posturile de televiziune panicarde urmărite, respectarea cu sfințenie a sărbătorilor cu cruce roșie din calendarul ortodox sau îndrumarea mânuțelor copiilor mei de grădiniță la orele de pictat icoane pe sticlă. Iert, dar nu uit.

Cu toate acestea, acum, ajuns la o senectute mai înțeleaptă, dați-mi voie să îmi exprim aici cu litere îngroșate recunoștința mea eternă pentru ajutorul dat, pentru munca depusă (de la zugrăvit garsonieră conjugală la montat și modificat bibliotecă matrimonială, plus câte și mai câte eforturi neprecupețite, cum ar fi, în ultimii ani, paznic pentru #PuggyFâșnete aka #FlocoasaNucleară). Oameni din bula mea de confort, au făcut socrii mei pentru mine și familia mea mai multe decât mi-aș fi putut închipui vreodată, chiar dacă simțeam des că mi s-au înroșit urechile, după ce închideam vreun apel cu ei sau le/ne făceau o vizită.

Am fost și suficient de deștept să mi-i aduc din timp mai aproape, cât prețurile la locuințe nu explodaseră. Bonus: părinții mei, veniți și ei să locuiască aproape de copiii recunoscători pentru asta, locuiesc la nici 100 de metri în linie dreaptă, cum zboară cioara care scormonește în pubelele de gunoi dintre blocurile lor. Vă spun cu mâna la inimă și imnul tricolor în gând: oamenii ăștia merită să bată clopotele în bisericile ortodoxe (dar mai în surdină, așea, că poate mai ațipesc uneori, în pauza de masă) în fiecare zi la 12:00 mai mult decât merită Iancu de Hunedoara, de unde i-am/ne-am adus tot neamul nostru de cârnați, în vecii vecilor, așa să fie.

Și așa ajung la partea fructuoasă sau rodnică a relației mele cu soacra și cu socrul, încheind abrupt introducerea lungă cât o zi de post cu zacuscă de casă neuleioasă. De când avem grădină extraurbană, my parents-in-Christian-law s-au ocupat de ea ca de propriul copil: au împrejmuit-o, îngrijit-o, sădit-o, plantat-o, udat-o, așadar grădina, curățată de omizi, i-a răsplătit ca în basme cu fructe felurite, legume nechimical stropite și zile și nopți de vară tihnite. Ce vedeți mai jos e doar o mică parte din colecția de vară-toamnă a straturilor tratate din primăvară cu gunoi de grajd. Roșiile Inimă-de-bou s-au făcut chiar cât o inimă de bou, dar au ajuns la mine în vitrine cu capacitate de 370 ml, ca bulion, nimic interesant de văzut.

Cu cartofii albi am friptuit deja o porție a-do-ra-bi-lă, dovleceii s-au cam terminat, banița de ceapă albă e la loc uscat și răcoros. Dar cu morcovii ăștia ce fac eu acum? Că până vin auriștii la conducere, eu nu pot să stau cu ei așa, înfipți în nisipul pentru litieră. Aștept sugestii de carrot cake și nu numai. Menționez pe această cale că urăsc din toți ficații gustul de morcov ras, sotat cu ulei, apă și sare. 🙂